Politolog: Decizia lui Nicuşor Dan de a interzice un jurnalist e doar o bătălie pierdută cu presa, care e mai liberă decât un şef de stat

Profesorul de ştiinţe politice Cristian Preda susţine într-o nouă analiză în Comunitatea Liberală că niciun preşedinte nu poate câştiga războiul cu presa. Afirmaţia politologului vine ca urmare a recentului scandal în spaţiul public generat de interzicerea de către preşedintele Nicuşor Dan a jurnalistului Ovidiu Vanghelie la Cotroceni, invocând injurii aduse în trecut de către acesta.
Potrivit profesorului, decizia preşedintelui a devenit doar o bătălie pierdută cu presa chiar în ziua în care PSD şi AUR îşi instalau favoriţii la televiziunea publică, condusă de o ziaristă care, până deunăzi, îi spunea „Mucuşor” şi-l califica drept „jeg” ori ca „leşinătura de la Cotroceni”.
Redăm integral observaţiile profesorului de ştiinţe politice:
Niciun preşedinte nu poate câştiga războiul cu presa. Nicuşor Dan nu a aflat acest lucru. Sau l-a aflat, dar nu se poate împăca deloc cu el. I-ar fi suficient să se uite atent la ce s-a întâmplat, din 1990 încoace, cu Iliescu, Constantinescu, Băsescu şi Iohannis, ca să constate că aceştia există în conştiinţa publică aşa cum i-au portretizat ziariştii, nu cum s-au înfăţişat ei sau cum şi-ar fi dorit unii dintre partizanii lor. Se întâmplă aşa, pur şi simplu, fiindcă presa e mai liberă decât un şef de stat, iar libertatea are o autoritate mai mare ca o demnitate publică, fie ea şi cea mai înaltă.
Preşedintele actual a făcut, zilele trecute, un gest pe care nu l-a mai făcut decât unul dintre predecesorii săi, Ion Iliescu: în primăvara lui 1993, acesta a retras acreditările la Cotroceni tuturor ziariştilor de la Evenimentul Zilei, acuzându-i că publică informaţii false şi că-l jignesc. N. Dan a fost mult mai aspru: el i-a comunicat ziaristului Ovidiu Vanghele chiar în conferinţa de presă că e supus unei asemenea interdicţii. De fapt, a afirmat preşedintele, gazetarul nici nu s-ar mai fi aflat acolo, dacă unii din consilieri lui „miloşi” nu ar fi trecut peste decizia să şi i-ar fi îngăduit să intre-n sală împricinatului, căruia nu-i fusese adusă la cunoştinţă interdicţia.
Dan a explicat ulterior gestul: Vanghele a spus despre el că e „un gunoi”, iar un asemenea calificativ i se pare inacceptabil. Cel ales acum un an şi jumătate nu doreşte să stea de vorbă cu cineva care îl jigneşte în acest fel, cu atât mai mult cu cât asemenea vorbe ar afecta, susţine preşedintele, imaginea statului şi, fiind o formă de violenţă verbală, ar încuraja chiar violenţa fizică.
Numeroase redacţii şi voci importante din societatea civilă i-au luat apărarea jurnalistului, subliniind că articolele sale – în special cele despre justiţie – sunt riguroase şi nu conţin vreun apelativ jignitor. Dar nimeni nu ştie dacă preşedintele a avut în vedere aceste articole sau postările injurioase ale lui O. Vanghele din reţelele sociale. Pentru care, după ostracizare, i-a cerut scuze şefului statului.
Ar trebui să scriu, de fapt, „şefului aparatului statului român”, căci aşa s-a descris pe sine N. Dan, pentru a sublinia că – „în mod simbolic” – asta e el, şi nu „un gunoi”. Preşedintele s-a mai folosit recent de termenul „şef” pentru a descrie poziţia sa în stat, atunci când a declarat că ar fi „şeful sistemului”. Cum al doilea termen e conotat foarte negativ, declaraţia sa a fost luată în derâdere. Ce încearcă preşedintele este să acrediteze un sens simbolic al statalităţii, aşa cum a făcut-o, pentru regimul monarhic, Ernest Kantorowicz, atunci când a vorbit despre „the king’s two bodies” – adică despre un trup fizic şi un altul simbolic al regelui, primul fiind, ca al oricărui alt ins, muritor, iar al doilea – etern. Tentativa prezidenţială a eşuat lamentabil, şi nu fiindcă ar fi prea puţini ziarişti iniţiaţi în teologie politică, ci întrucât preşedintele „materializează” el însuşi statul cu oarece neîndemânare.
Într-adevăr, el a afirmat că „aparatul statului român” înseamnă „poliţişti, asistenţi medicali, funcţionari publici, judecători”. Dintre cei enumeraţi, singurii care au reacţionat public au fost doi judecători, Raluca Moroşanu şi Laurenţiu Beşu, pe care N. Dan nu prea îi are la inimă, fiindcă au vorbit cu presa despre justiţie altfel decât îi place lui. Cei doi au afirmat răspicat că preşedintele nu e şeful lor: au dreptate, căci, deşi îi numeşte şi le semnează pensionarea, N. Dan nu le poate da instrucţiuni nici lor, nici celorlalţi magistraţi. Ar fi, de fapt, grav s-o facă.
Pe de altă parte, portretizându-se pe sine ca şef al unor corpuri administrative şi profesionale, el n-a nimerit-o deloc. O infirmieră de la Fundeni, un director adjunct de la fiscul din Dorohoi sau un învăţător din Caracal nu se percep ca organe ale statului. Şi cu atât mai puţin ca unele aflate sub comandă prezidenţială. Şi ei, ca şi ceilalţi cetăţeni, văd în stat exclusiv instituţiile ce exercită puterea – la nivel local, judeţean sau naţional. Într-o primărie, consilierii şi primarul sunt văzuţi ca încarnare a statului, nu contabila, la fel cum la parlament are putere o deputată sau un senator, nu un funcţionar de la comisia de energie ori de transporturi sau SPP-istul care păzeşte intrarea în clădire.
În aceste condiţii, decizia preşedintelui de a-l cenzura pe Vanghele pare un gest anapoda. Şi care a devenit doar o bătălie pierdută cu presa, chiar în ziua în care PSD şi AUR îşi instalau favoriţii la televiziunea publică. Pe care, în treacăt fie zis, N. Dan n-o vede ca parte a statului. Sau poate că o va vedea doar de-acum încolo, căci e condusă de o ziaristă care, până deunăzi, îi spunea „Mucuşor” şi-l califica drept „jeg” ori ca „leşinătura de la Cotroceni”.