Patapievici şi Liiceanu despre "Alexandru Dragomir: O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciţii de gândire"

Joi, 10 noiembrie, Librăria Humanitas de la Cişmigiu va fi gazda unei întâlniri-eveniment cu Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu, prilejuită de împlinirea a 100 de ani de la naşterea lui Alexandru Dragomir. Evenimentul, care va avea loc la ora 19, este dedicat volumului Alexandru Dragomir: O teză de doctorat la Dumnezeu. Exerciţii de gândire, o antologie realizată de Gabriel Liiceanu, este o carte ce scoate în evidenţă tot ce este mai accesibil şi mai „cuceritor“ din însemnările pe care le-a făcut Dragomir, fără gândul vreunei publicări, de-a lungul a cincizeci de ani (1950–2000).

„Dragomir nu-şi propusese să aibă niciun «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei.

În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate Seminţe: «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“

ALEXANDRU DRAGOMIR s-a născut în 1916 la Zalău. După absolvirea studiilor de drept şi filozofie la Universitatea din Bucureşti (1933-1939), pleacă la Freiburg pentru a-şi da doctoratul în filozofie cu Martin Heidegger. Rămâne la Freiburg vreme de doi ani (1941-1943), dar, în preajma susţinerii doctoratului, este rechemat în ţară şi trimis pe front. După 1948, din cauza conjuncturii istorice, devine un filozof clandestin: este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici măcar prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă.

Moare în 2002 fără să fi publicat vreodată ceva. Abia după moartea sa ies la iveală „caietele Dragomir“ conţinând un uimitor exerciţiu de gândire solitară. Debutează postum cu volumul Crase banalităţi metafizice (Humanitas, 2004; ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Partenie). I-au mai apărut (tot la Editura Humanitas), în 2005, cel de al doilea volum, Cinci plecări din prezent, Exerciţii fenomenologice (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu), în 2006, Caietele timpului (ediţie îngrijită de Bogdan Mincă şi Cătălin Partenie), iar în 2008, Seminţe (ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă).

Revista Studia Phaenomenologica i-a dedicat un număr (IV, 3-4, 2004) ce conţine comentarii (în franceză, germană şi engleză) despre personalitatea şi opera sa, precum şi o serie de texte ale lui Dragomir traduse în franceză şi engleză. Editarea scrierilor originale ale lui Alexandru Dragomir se încheie cu Meditaţii despre epoca modernă.