"Nu vom abdica de la independenţă şi fermitate!" - Lazăr, mesaj de forţă pentru politicienii "anti-justiţie"

Procurorul general Augustin Lazăr a atras atenţia joi, într-un mesaj public, că Ministerul Public nu va abdica nici de la independenţă şi nici de la fermitate, răspunzând astfel tuturor întrebărilor opiniei publice, tentativelor unor puteri ale statului de a lipsi procurorii români de independenţă, pe căi dubioase, prin proiecte şi proceduri parlamentare viciate ori prin manopere dolosive puse la cale în cercuri politice cu interese împotriva înfăptuirii justiţiei penale.

Mesajul procurorului general

"Independenţa şi autonomia parchetelor, corolar al independenţei judecătorilor.

Există o legătură clară între statul de drept şi independenţa procurorilor. Ne referim la independenţa procurorilor pentru că doar astfel, infracţiuni grave pot să fie trimise în judecată, adică judecătorii să aibă posibilitatea de a se pronunţa asupra vinovăţiei sau inocenţei inculpaţilor.

A hărţui procurorii, a-i pune într-o stare defensivă, a-i ameninţa cu răspunderi juridice disproporţionate faţă de eventualele greşeli profesionale făcute, a asimila ipso facto o decizie judecătorească de achitare a unui inculpat cu o culpă profesională, a transforma parchetul într-o verigă slabă aflată între poliţie şi instanţe judecătoreşti, a supune procurorii controlului unui organism executiv, eminamente politic, aşa cum este Ministerul Justiţiei, condus de un ministru al justiţiei numit politic şi cu agendă politică înseamnă, pe scurt, a încălca de o manieră gravă principii fundamentale ale statului de drept.

Statul de drept se bazează pe principiul supremaţiei legii, dar el presupune şi ideea de responsabilitate, morală, etică, politică, juridică. Responsabilitatea nu înseamnă doar răspundere ci mai mult, o atitudine de implicare în stabilirea unui cadru instituţional în care subiecţii de drept constituţional să acţioneze conştient, pentru binele comun, să îşi asume deciziile luate şi să dea dovadă de respect pentru cetăţenii pe care îi guvernează. Responsabilitatea înseamnă bună guvernare.

Buna guvernare reprezintă în egală măsură o garanţie a conturării cadrului juridic adecvat pentru ca infractorii să răspundă pentru faptele penale comise, de la cele mai puţin grave şi până la cele extrem de grave. Instituţia statului român care trebuie să asigure judecătorilor posibilitatea de a se pronunţa asupra vinovăţiei infractorilor este, fără îndoială, Ministerul Public, adică totalitatea procurorilor din România. Ministerul Public nu este un minister în sensul executiv al termenului; el este alcătuit din procurori, care îşi exercită, conştient şi hotărât atribuţiile constituţionale, în baza unei vocaţii, în baza unui mandat al societăţii, iar nu ca împuternicire din partea vreunei guvernări. În atribuţiile lor, procurorii români reprezintă interesul public, reprezintă societatea, nu reprezintă interese partizane şi refuză controlul politic.

Aşa cum spunea celebrul politolog Francis Fukuyama „În mod evident, dacă o guvernare nu se simte legată de statul de drept, dar se consideră pe sine în întregime stăpână din toate punctele de vedere, nimic nu o va împiedica să ajungă să ia proprietăţile cetăţenilor sau ale străinilor cu care face afaceri. Dacă regulile juridice generale nu sunt făcute să fie respectate de elitele puternice sau de cei mai potenţi actori, guvernarea respectivă nu poate asigura o certitudine a securităţii şi nici a proprietăţii private ori a libertăţii comerţului” .

Autorul sintetizează: „instituţiile juridice trebuie să fie văzute ca fiind la fel de legitime şi dotate cu autoritate nu doar de către oamenii obişnuiţi ci şi de elitele ce deţin puterea în societate” .

Constituţia României nu poate fi distorsionată nici măcar de către parlament, nici de o guvernare aleasă liber. Constituţia României este legea supremă. Rolul şi locul procurorilor în sistemul de putere al statului, aşa cum este conceput de Constituţie este indiscutabil şi non-negociabil, Secţiunea a 2-a, intitulată „Ministerul Public”, conţinând art. 131 şi 132 fiind parte a capitolului 6 intitulat „Autoritatea judecătorească”. Prin urmare, Constituţia României consideră procurorii ca făcând parte din autoritatea judecătorească, iar nu din autoritatea executivă. Specificul autorităţii judecătoreşti este independenţa.

Art. 132 alin. (1) din Constituţie, nu se referă în niciun fel la vreo subordonare a procurorilor unei alte autorităţi a statului şi în niciun caz ministrului justiţiei. Procurorii nu sunt supuşi „controlului ministrului justiţiei”, ci, aşa cum precizează legea fundamentală, îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”. Controlul şi autoritatea sunt noţiuni diferite. Întreaga doctrină constituţională românească ulterioară anului 1991 a analizat această distincţie, considerând-o emblematică pentru păstrarea independenţei procurorului în societatea românească. Ministrul justiţiei are atribuţii evidente în domeniul elaborării politicii penale a statului, a politicii de prevenţie a criminalităţii, atribuţii care îi conferă o anumită autoritate asupra politicilor generale ale Ministerului Public, pentru realizarea unei coerenţe instituţionale în punerea în practică a politicii generale penale şi de prevenţie a infracţionalităţii. De aceea, Constituţia vorbeşte despre desfăşurarea activităţii procurorilor „sub autoritatea ministrului justiţiei”. A distorsiona această viziune şi a susţine că procurorii se află „sub controlul ministrului justiţiei” nu face decât să instituie o subordonare a parchetului unui minister, adică puterii executive. Ce raţiune ar mai fi avut atunci plasarea art. 131 şi 132 din Constituţia României, care reglementează activitatea Ministerului Public, în contextul capitolului 6 al Constituţiei, ce vorbeşte despre „autoritatea judecătorească”?

Şi tot în capitolul 6 din Constituţie, secţiunea a 3-a este dedicată Consiliului Superior al Magistraturii. Art. 133 prevede clar, de o manieră categorică, faptul că acest Consiliu este garantul independenţei justiţiei. Justiţia în România este cea descrisă în capitolul 6, ea nu se limitează doar la secţiunea 1 a acestui capitol, dedicată instanţelor judecătoreşti, ci se referă, explicit, indiscutabil şi la secţiunea a 2-a a aceluiaşi capitol, intitulată „Ministerul Public”.

Numeroase documente internaţionale vorbesc despre independenţa procurorilor. Este adevărat faptul că există sisteme constituţionale în lume în care procurorii sunt parte a puterii executive, dar România, stat european de cultură neolatină, nu face parte din această familie de sisteme constituţionale. Aşa cum am văzut mai sus, în România, procurorii sunt magistraţi şi sunt trataţi de Constituţie din punct de vedere al statutului profesional ca făcând parte din „autoritatea judecătorească”, iar nu din cea executivă.

Recomandările, convenţiile, opiniile, studiile şi alte tipuri de documente internaţionale, elaborate sub egida Naţiunilor Unite, Consiliului Europei ori Uniunii Europene se referă distinct la situaţia în care procurorul este parte a executivului, respectiv la cea în care procurorul este parte a „autorităţii judecătoreşti”.

Recomandarea Rec (2000)19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei din 6 octombrie 2000 precizează în cadrul pct.14: „În ţările în care procurorii sunt independenţi de guvern, statul trebuie să ia măsuri efective pentru a garanta că natura şi scopul independenţei procurorilor este stabilită prin lege”. Pct. 16 al aceleiaşi recomandări enunţă faptul că: „Procurorii trebuie, în orice caz, să se găsească în situaţia de a acuza fără nicio piedică oficialii publici pentru infracţiuni comise de aceştia, în mod particular pentru corupţie, abuz de putere, violări grave ale drepturilor omului şi alte crime recunoscute de dreptul internaţional”.

O preocupare importantă a procurorilor în materia salvgardării ordinii publice sub aspectul combaterii infracţionalităţii este aceea de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale victimelor infracţiunilor. Astfel, pct. 33 din recomandare statuează că: „Procurorii trebuie să ia la cunoştinţă despre preocupările şi îngrijorările victimelor atunci când interesele personale ale acestora sunt afectate şi trebuie să promoveze acţiuni în scopul de a asigura informarea victimelor cu privire la drepturile acestora precum şi a cursului procedurilor penale”.

Adevărata misiune a procurorului în societate este aceea de a acţiona în slujba victimelor infracţionalităţii, având în vedere, înainte de toate drepturile acestora. Şi ele sunt drepturi ale omului, mai mult, sunt drepturi ale celor nevinovaţi şi ale căror drepturi şi interese legitime au fost agresate, distruse, batjocorite de infractori. Obligaţia Ministerului Public de a respecta drepturile omului se referă şi la persoanele învinuite ori inculpate pentru săvârşirea de infracţiuni, însă doar în ceea ce priveşte asigurarea garanţiilor de desfăşurare a unui proces echitabil, de respectare a dreptului la libertate, în măsura în care acest drept îşi justifică existenţa în faza de urmărire penală şi de judecată a procesului penal şi, nu în ultimul rând, al prezumţiei de nevinovăţie. Drepturile inculpaţilor nu vor fi niciodată mai importante decât drepturile victimelor, ci invers, pentru că altfel am trăi într-o lume distorsionată, în care cel care suferă prin infracţiune este sortit să suporte şi umilinţa unei anchete penale şi a unei judecăţi care îl pune în inferioritate faţă de agresorul său.

Carta de la Roma (adoptată ca urmare a Opiniei nr. 9 din 2014 a Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei) arată în cadrul punctelor IV şi V: „Independenţa şi autonomia parchetelor constituie un corolar indispensabil al independenţei judecătorilor. De aceea, tendinţa generală de întărire a independenţei şi de asigurare a unei autonomii efective a parchetelor trebuie încurajată. Procurorii trebuie să fie autonomi în deciziile pe care le iau şi să îşi îndeplinească sarcinile fără nicio presiune sau interferenţă externă, în conformitate cu principiul separaţiei puterilor şi principiului responsabilităţii”.

Nota explicativă a Cartei de la Roma conţine prevederi extinse în cadrul secţiunii 3.1. cu privire la independenţa procurorilor. Astfel, pct.33 din documentul menţionat arată că: „Independenţa procurorilor – care este esenţială pentru statul de drept - trebuie să fie garantată prin lege la nivelul cel mai înalt cu putinţă, într-o manieră similară cu cea a judecătorilor”. Pct. 34 enunţă: „Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că este necesar să se insiste ca «într-o societate democratică, atât instanţele judecătoreşti cât şi autorităţile de urmărire penală trebuie să rămână libere de orice presiune politică ». Rezultă că procurorii trebuie să fie autonomi atunci când iau decizii şi atunci când cooperează cu alte instituţii, trebuie să îşi poată îndeplini îndatoririle liberi de orice presiune externă sau interferenţă din partea puterii executive ori din partea parlamentului, ţinând seama de separaţia puterilor în stat şi de responsabilitatea acestora . Curtea Europeană a Drepturilor Omului a privit chestiunea independenţei procurorilor în contextul «garanţiilor generale de tipul garanţiilor care asigură independenţa funcţională a procurorilor faţă de ierarhia parchetelor şi controlul jurisdicţional asupra actelor parchetelor»”.

„Independenţa procurorilor nu este o prerogativă ori un privilegiu conferit în interesul procurorilor, ci o garanţie a unei justiţii cinstite, imparţiale şi eficiente care să protejeze atât interesele publice cât şi cele private ale persoanelor vizate” (pct. 35).

„Statele trebuie să se asigure că procurorii sunt apţi să îşi îndeplinească atribuţiile fără intimidări, imixtiuni, hărţuire, interferenţă nepotrivită sau expunere nejustificată la răspundere civilă, penală sau de altă natură ” (pct. 36).

„Procurorii trebuie, în orice situaţie, să fie în poziţia de a trimite în judecată, fără nicio obstrucţie, oficiali publici pentru infracţiunile comise de aceştia, în mod particular, corupţia, folosirea puterii în mod ilegal şi violările grave ale drepturilor omului ”.

Carta de la Roma (pct.XVI) stabileşte şi faptul că: „Urmăririle penale ar trebui conduse ferm dar echitabil”. Fermitatea procurorilor este o trăsătură specifică rolului social al acestora, iar societatea ar trebuie să aprecieze exemplele de fermitate din partea parchetelor pentru că această atitudine nu înseamnă altceva decât intransigenţă faţă de infractori şi o apărare superioară a victimelor criminalităţii.

Între a-i proteja pe infractori sau pe victime, parchetul a făcut de mult şi tranşant alegerea: va proteja victimele, iar faţă de infractori va fi ferm, intransigent dar echitabil.

Procedând astfel, Ministerul Public îşi va asuma independenţa de care trebuie să beneficieze potrivit Constituţiei României, precum şi documentelor internaţionale, unele dintre ele devenite prin ratificare parte a dreptului intern, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Constituţia României.

Răspundem astfel, tuturor întrebărilor opiniei publice, tentativelor unor puteri ale statului, de a lipsi procurorii români de independenţă, pe căi dubioase, prin proiecte şi proceduri parlamentare viciate ori prin manopere dolosive puse la cale în cercuri politice cu interese împotriva înfăptuirii justiţiei penale, că Ministerul Public nu va abdica nici de la independenţă şi nici de la fermitate.

Independenţa conferită de Constituţia României se apără cu demnitate, fermitate şi prin instrumente juridice puse la dispoziţie de lege!"