Noua unitate a Europei: Camaraderia transfrontalieră de dreapta şi stânga

Chiar dacă multe din ţările europene dau înapoi de la obligaţiile uniunii economice este în curs de creare o politică europeană radical transfrontalieră. Politica din Europa a încetat să mai fie locală, se arată într-un editorial de miercuri publicat de Washington Post.

În mod ironic, documentul fondator al unei politici pan-europene autentice nu este unul care uneşte continentul, potrivit ziarului menţionat. Dimpotrivă, pactul fiscal pe care cancelarul german Angela Merkel i-a convins pe colegii ei din UE să-l adopte - cu un ajutor din partea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy - a dat naştere unor oponenţi înverşunaţi atât în cadrul ţărilor europene cât şi între acestea. Pactul, care codifică constrângerile fiscale ce vor aduce ani de stagnare economică, dacă nu chiar de declin accelerat unor ţări debitoare precum Spania şi Grecia, a divizat Europa în două tabere rivale - stânga keynesiană versus dreapta austerităţii.

Ceea ce este nou e faptul că aceste tabere se extind dincolo de frontierele naţionale. Un Sarkozy pregătit de bătălie, confruntat cu o provocare puternică privind realegerea sa din partea socialistului Francois Hollande, a cerut şi a primit aprobarea lui Merkel. Cancelarul german nu numai că şi-a exprimat sprijinul faţă de Sarkozy, ci şi-a manifestat şi dorinţa de a lua poziţie public în numele lui. Deşi şefii de guvern se întâlnesc adesea cu candidaţii din opoziţie, Merkel a respins cererea lui Hollande de a avea o întrevedere, iar omologii conservatori, premierul britanic David Cameron şi cel spaniol Mariano Rajoy, au declarat de asemenea ca nu doresc să se întâlnească cu Hollande.

Erezia lui Hollande este aceea că el crede - având un motiv întemeiat - că bugetele de austeritate pe care pactul Merkel-Sarkozy le va impune economiilor deja profund în depresie din Europa de Sud vor face imposibil pentru aceste ţări să revină la sănătate financiară. El vrea să se completeze pactul prin măsuri de stimulare a acestor economii acum şi să se respingă bugetul de strângere a curelei timp de mai mulţi ani. Critica şi propunerile lui Hollande sunt împărtăşite pe scară largă în rândul partidelor social-democrate din Europa.

Odată ce Merkel a ales de ce parte să se situeze în Franţa, uşa a fost deschisă pentru partidele de stânga din Germania să procedeze la fel. Luna aceasta, social-democraţii germani şi-au declarat sprijinul pentru candidatura lui Hollande. Ei vorbesc cu socialiştii francezi despre dezvoltarea unor poziţii comune cu privire la impozite, salariile minime şi o serie de chestiuni economice.

Ascensiunea politicii pan-europene - sau cel puţin franco-germane - survine cu o întârziere de aproape 100 de ani. La începutul secolului al XX-lea, partidele socialiste care s-au consolidat în Europa de Vest şi Centrală şi-au promis solidaritatea reciprocă şi faţă de muncitorii din lume. Muncitorii uneia din ţări, au declarat ele, nu vor lua niciodată armele împotriva muncitorilor din altă ţară. Aceste iluzii s-au prăbuşit odată cu izbucnirea Primului Război Mondial. Liderul francez socialist Jean Jaures şi liderul socialist german Hugo Haase s-au întâlnit în Belgia în ajunul războiului pentru a declara 'guerre a la guerre' (război războiului), dar patru zile mai târziu, şi timp de patru ani, războiul a devorat continentul şi orice noţiune de solidaritate socialistă.

De atunci, camaraderia transfrontalieră între partide compatibile ideologic a fost mai mult excepţia decât regula. În anii '60 şi '70, lideri social-democraţi precum Willy Brandt din Germania de Vest, Bruno Kreisky din Austria şi Olof Palme din Suedia şi-au întărit reciproc perspective şi iniţiative atunci când au putut. Partidele conservatoare, totuşi, au fost prin tradiţie prea naţionaliste (iar alegătorii lor cu atât mai mult), pentru a căuta lucruri comune cu conservatorii din alte ţări.

Parlamentul European, în care partidele cu ideologii înrudite din diferite ţări formează blocuri parlamentare distincte, ar fi trebuit să devină punctul de sprijin al politicii transfrontaliere. Dar puterile Parlamentului sunt atât de limitate încât nu a eclipsat niciodată de la distanţă proeminenţa legislativelor naţionale şi a premierilor.

Ceea ce Parlamentul nu a putut realiza însă, a realizat pactul fiscal al lui Merkel dintr-o singură lovitură: împuternicind politicile bugetare (şi unele reglementări financiare) ale fiecărui stat membru al UE a stimulat crearea unei politici europene. Cu cât aceste decizii economice sunt realizate în mai mare măsură la nivel european, cu atât mai mult partidele de ''Euro-Stânga'' se vor coaliza iar partidele de ''Euro-Dreapta'' vor găsi o cauză comună, conchide analiza.