Meteorologie populară
Fiu al Naturii, omul vechi era mult mai adaptat la ea decât noi, cei de astăzi, şi, încrezător în magie, încerca să-i înfrunte capriciile. În acelaşi timp, observând repetarea unor semne şi fenomene, el încerca să le înveţe rostul, ajungând la crearea primelor calendare, ce-l ajutau, printre altele, la pregătirea vânătorii, a culesului şi a diferitelor treburi casnice. Cunoştinţele pe care le-a acumulat în timp nu l-au făcut orgolios, cel puţin la începuturi, şi el atribuia zeilor toată puterea asupra Universului.
Printre altele, omul vechi încerca să priceapă şi fenomene cum ar fi cele meteorologice, ale căror explicaţii le-a lăsat până astăzi în credinţele populare. Aşa, de exemplu, s-a întâmplat, la români, cu norii, despre care se spune că, la începutul începuturilor, erau boii Soarelui. Când Soarele nu se uitau la ei, se mai lăsau pe tânjală, apa se revărsa peste marginile fântânii şi atunci cădea ploaie pe Pământ. Pesemne că nu prea-şi făceau slujba cum trebuie sau lucrau prea încet şi, de aceea, Tatăl Ceresc i-a izgonit la marginile Pământului, unde stau ascunşi într-un lac mare. Boii Soarelui, deveniţi nori, beau apa din acel lac şi chiar din mări, până se umflă ca nişte burdufuri, de stau să plesnească. Atunci vin balaurii, împingându-i cu coarnele, iar Solomonarii, care sunt vrăjitori ce pot aduce ploile, îi plesnesc cu bicele. Norii o iau la goană, năvălesc în văzduh şi fug pe sub ceruri. Dar balaurii nu-i slăbesc de fel, îi gonesc din urmă şi, când Solomonarii le fac semn, norii varsă toată apa cu care s-au umflat.
Ploaia era invocată deseori şi de geto-daci. Pe o piatră meteoritică, descoperită la Corbii de Piatră, judeţul Argeş, scrie: LA HIMAI PHILLIP LAXIN, adică ”Pe Pământ ploaia să cadă!” În mitofolclorul nostru, ploaia e în cer, iar norii o aduc de acolo. Domnul, când vrea să dea ploaia bună într-un loc, deschide cerurile şi sloboade ploile. Ploile furtunoase şi cu grindină, aduse de balauri, acelea numai Solomonarii, din voia lor sau din porunca Tatălui Ceresc le aduc. Când plouă cu Soare se spune că dracul face chef cu nevastă-sa şi, după ce se îmbată bine amândoi, se iau la bătaie, iar Domnul râde de ei. Când e secetă, se crede că cineva a legat ploile. Cei ce pot lega ploile, după credinţele românilor, sunt în primul rând Solomonarii, apoi vrăjitoarele, precum şi cărămidarii, ca să poată lucra ei.
După locuri şi obiceiuri, se fac diferite dezlegări. Uneori, când trebuie ploaie pentru ţarini, se invocă apa din cer prin mijlocirea Caloianului sau Paparudelor. În schimb, când plouă prea mult şi apa e gata să se reverse peste ogoare, atunci femeile şi fetele se duc la fântână, iau lut galben şi fac din el două chipuri de om: pe unul îl îmbracă în straie bărbăteşti, pe celălalt în straie femeieşti. Bărbatul e Tatăl Soarelui, iar femeia este Muma Ploii. Cu un anumit ceremonial, Tatăl Soarelui este urcat în vârful unei troiţe ce străjuieşte vreun puţ. Se caută o troiţă cât mai înaltă, încât Tatăl Soarelui să arate cât mai mândru şi mai victorios. Pe Muma Ploii, în schimb, o îngroapă după tot tipicul unei adevărate înmormântări. E plânsă, i se fac pomeni şi chiar i se dă o găină neagră peste groapă, de pomană. În acest fel, ploile au fost îngropate şi Soarele rămâne singur, victorios, sus, pe troiţa de la fântână.
Când plouă prea tare, fără încetare, se scot cociorva şi lopata de pâine şi se aşează cruciş înaintea pragului, iar în pământ se înfige un topor, şi astfel ploaia se opreşte. La fel se procedează şi când plouă cu piatră. Dacă ploaia începe sâmbăta, va ploua şi sâmbăta următoare. Dacă plouă de joi, ploaia va ţine două săptămâni. Dacă plouă pe faţa unui mort, când e dus la cimitir, atunci va ploua zile în şir. Când vrea să dea o ploaie, Împăratul Ceresc toacă, vestind deschiderea ploilor. Cocoşii aud toaca şi atunci cântă într-un anumit fel, ca să-i vestească şi pe oameni. Când plouă cu Soare, copiii cântă:
Fugi, ploaie călătoare,
Că te-ajunge Sfântul Soare,
Şi-ţi taie picioarele
Cu un mai,
Cu un pai,
Cu căciula lui Mihai!
Pentru a chema ploaia să cadă pe câmpurile uscate de secetă, se oficiază şi Fierăritul, obicei întâlnit mai ales în Oltenia. Astfel, seara, flăcăii şi fetele umblă pe uliţele satului, cântând textul Paparudelor, şi dansând. Unul dintre dansatori poartă un clopot mare, pe care îl scutură în dreptul fiecărei fântâni. În alte sate olteneşti, tot pe secetă, flăcăii se adună noaptea în curtea bisericii, având fiecare câte un clopot de la gâtul vitelor. Un flăcău se suie în clopotniţă şi începe să tragă clopotele şi să bată în toaca de fier, pe când cei rămaşi jos fac un zgomot asurzitor cu clopotele de la vite, unele dogite, altele crăpate, de vuieşte tot satul. Apoi, flăcăii umplu nişte hârdaie cu apă de la fântână, stropesc de jur-împrejur, şi după aceea se duc spre case, udând oamenii de pe drum cu apă din hârdaie. Zgomotele făcute de clopote semnifică bubuitul tunetelor înainte de ploaie, iar udarea cu apă semnifică primii stropi de ploaie. Prin alte ţinuturi, când seacă pâraiele, puţurile şi unele izvoare de suprafaţă, se fură o oală nouă de la cineva şi se aruncă într-o fântână. În unele sate, trei fete mari fură de la trei femei însărcinate trei linguri şi le aruncă în apă. Pe timp de secetă, băieţii din Bărăgan prind şerpi de apă, îi leagă în vârful beţelor pe care le rotesc, crezând că astfel va ploua. Un alt obicei de chemare a ploii se practică în satul Sărăţeni, judeţul Ialomiţa. Astfel, pescarii din sat se duc pe lacul Sărăţuica şi prind un peşte cât mai mare, pe care îl duc pe mal, la câţiva metri de apă. Acel peşte se zbate pe uscat; iar dacă, zbătându-se, ajunge singur în lac, e semn că va ploua în curând; dacă nu, atunci este fript şi se dă de pomană trecătorilor.
Grindina se datorează exclusiv balaurilor. Aceştia se întâlnesc de mai multe ori în văzduh, se sfădesc ca nişte ţaţe rele şi apoi se iau la bătaie, ca ultimii beţivi, sărind unul asupra altuia, bătându-se cap în cap sau zgâriindu-se cu ghearele şi suflând unul asupra celuilalt aburi îngheţaţi. Aceşti aburi şi cu piatra îngheţată şi zdrobită de picioarele înfierate ale balaurilor cad asupra ogoarelor oamenilor, pe care Solomonarii doresc să-i pedepsească, fiindcă nu i-au ascultat ori s-au purtat urât cu ei. Solomonarul încalecă balaurul de gheaţă, îi dă pinteni şi se suie cu el în înaltul cerului. Cu toiagul face semn în cele patru zări, şi vântul cel mai apropiat îi aduce vijelios norii întunecaţi. Solomonarul şi balaurul stau deasupra, în mijlocul lor, şi primul le porunceşte. Norii încep să clocotească, să se frământe. Înainte se îmbulzesc norii cei negri, ca ţundra păstorilor, iar din spate se împing cu caii lor albi norii de gheaţă. Pe de lături vin norii cu burdufurile pline de apă şi, când ajung deasupra ogorului celui ce trebuie pedepsit, burdufurile se deschid şi apa curge năpraznic, în vreme ce grindina zdrobeşte grânele, vijelia scutură pomii de roade şi smulge arborii tineri din rădăcini, iar pe cei putrezi îi frânge. Solomonarul este astfel răzbunat, iar omul, înfricoşat, se va teme şi-l va respecta de-acum înainte, pe el şi credinţele străbune.
