Membru în Comisia SRI: Declaraţiile purtătorului de cuvânt al Poliţiei, portiţă pentru supravegherea Recorder?
Deputatul USR Allen Coliban, membru în Comisia de Control SRI, a ridicat problema dacă declaraţiile lui Georgian Drăgan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Române, după documentarul "Poliţie Aservită", ar putea reprezenta o "portiţă spre supravegherea Recorder".
"Sunt membru în Comisia de Control SRI, unde intru frecvent în contact cu formulări din limbajul specific al securităţii naţionale. Mai mulţi termeni din declaraţiile chestorului Georgian Drăgan m-au zgâriat pe urechi. Cele mai multe reacţii publice au taxat inadecvarea lor, eu mă întreb dacă nu cumva au fost folosiţi cu bună ştiinţă. Indiferent că vorbim despre incompetenţă sau despre abuz, declaraţiile chestorului Georgian Drăgan, purtătorul de cuvânt al IGPR, sunt mai grave juridic decât par la prima vedere. Şi ne privesc pe toţi", a declarat Allen Coliban.
Liderul USR a opinat că, pe lângă ameninţarea adresată jurnaliştilor, afirmaţiile pot deschide calea unor abuzuri.
"Referirile la 'securitatea cetăţenilor' şi la 'atacuri sistematice la instituţiile Statului Român' sunt formulate în cheia ameninţărilor la securitatea naţională, aşa cum sunt ele definite de Legea 51/1991. Ori, 'ameninţările' trebuie documentate şi analizate, iar pentru asta 'atacatorii' pot fi supravegheaţi, nu-i aşa? Pornind de la această ipoteză, am făcut o analiză a impactului celor spuse de către purtătorul de cuvânt al IGPR", a precizat Allen Coliban.
Redăm mai jos analiza reprezentantului USR.
Afirmaţiile.
Vineri, în conferinţa de presă susţinută pe marginea reportajului Recorder despre împuternicirile din IGPR, chestorul a spus:
"Să-şi calibreze activităţile viitoare şi să nu mai încerce să destabilizeze instituţiile statului român, pentru că asta îi va putea face vulnerabili pe viitor atât pe ei, cât şi pe cetăţenii României."
şi
"Atunci când ataci sistematic instituţiile statului român, când scazi încrederea cetăţenilor în instituţiile statului român, în mod voit şi cu acuzaţii nefondate, informaţii false, parţial adevărate, trunchiate sau scoase din context, ăsta nu este un stat de drept."
Într-un stat de drept, răspunsul unei instituţii la un reportaj critic poate fi:
- dreptul la replică
- acţiunea civilă, dacă există elemente
- sesizarea CNA sau a organismelor deontologice
- NU avertismente publice privind "vulnerabilităţi viitoare"
- NU invocarea "securităţii cetăţenilor" împotriva libertăţii presei
Lucrurile acestea sunt cu atât mai grave cu cât vin din partea purtătorului oficial al unei instituţii care, prin lege, are atribuţii de securitate naţională.
Aşadar, am luat aceste afirmaţii la modul cel mai serios şi am analizat ce ar putea să implice, cu legea şi cu jurisprudenţa CEDO în mână.
1. Mandatele de securitate naţională.
Ministerul Afacerilor Interne este, conform art. 6 din Legea 51/1991, una dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, alături de SRI, SIE, SPP şi MApN. MAI are propria structură militarizată de informaţii: DGPI (Direcţia Generală de Protecţie Internă), cu cadre militare şi competenţe operative similare. DGPI poate propune, legal, mandate de securitate naţională FĂRĂ să implice SRI. Nu are nevoie de coordonare cu niciun alt serviciu.
Atunci când un purtător de cuvânt al IGPR (instituţie subordonată aceluiaşi MAI) fixează public ideea că un reportaj jurnalistic "afectează securitatea cetăţenilor" şi "destabilizează instituţiile statului", el construieşte exact contextul retoric care, formal, ar putea fundamenta o astfel de propunere de mandat împotriva celor care au făcut reportajul.
Tocmai aici este capcana cea mare: mandatele de securitate naţională (Legea 51/1991) sunt mult mai opace decât mandatele clasice de supraveghere din procesul penal. Sunt emise în camera de consiliu, de un singur judecător anume desemnat al ÎCCJ, pe baza unui dosar clasificat la care nimeni altcineva nu are acces. Persoana supravegheată nu ştie nimic. Notificarea ulterioară este obligatorie doar în condiţii foarte limitate (art. 21 din lege). Materialele rămân secrete de stat. Durata mandatului astfel obţinut: până la 6 luni, prelungibilă până la maximum 2 ani.
Cu alte cuvinte: dacă mâine DGPI pune în mişcare un astfel de mandat împotriva jurnaliştilor Recorder, ei nu au cum să afle. Şi nici noi.
2. DGPI, atribuţii şi competenţă.
Cadrul legal de organizare defineşte competenţa DGPI în felul următor: "Direcţia Generală de Protecţie Internă este structură specializată cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu personalitate juridică, care desfăşoară activităţi de identificare, contracarare şi înlăturare a ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc la adresa informaţiilor, patrimoniului, personalului, misiunilor, procesului decizional şi capacităţii operaţionale ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne, precum şi a celor care pot duce la tulburarea gravă a ordinii publice." (Art. 1 din OUG 76/2016).
Atribuţiile DGPI sunt: "(...) desfăşoară activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de protecţie în scopul identificării, prevenirii şi contracarării ameninţărilor, vulnerabilităţilor şi factorilor de risc care pot conduce la tulburarea gravă a ordinii publice sau care vizează informaţiile, patrimoniul, personalul, misiunile, procesul decizional şi capacitatea operaţională ale structurilor Ministerului Afacerilor Interne;" (Art. 10 lit. a) din OUG 76/2016)
Citez una dintre afirmaţiile lui Drăgan, sunt curios cum vă sună? "Acest modus operandi depăşeşte cadrul legal din punctul NOSTRU (!!!) de vedere privind libera informare a cetăţenilor, este de natură să afecteze activitate instituţiilor din România, mă refer şi la justiţie, şi la Poliţia Română, şi la Ministerul de Interne şi implicit, asigurarea securităţii cetăţenilor este afectată".
Şi, atunci, întreb: nu este "punctul NOSTRU de vedere" justificarea perfectă a preluării problemei de către DGPI?
3. Securitatea Naţională.
În teorie, Legea 51/1991 (a securităţii naţionale) interzice fix o astfel de folosire. Garanţia ar trebui să fie dată de art. 4 al legii, alin. (2): " Nicio persoană nu poate fi urmărită pentru exprimarea liberă a opiniilor sale politice şi nu poate face obiectul unei imixtiuni în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul sau proprietăţile sale ori în corespondenţă sau comunicaţii, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale, dacă nu săvârşeşte vreuna din faptele ce constituie, potrivit prezentei legi, o ameninţare la adresa securităţii naţionale".
Dar care sunt aceste ameninţări? Legea enumeră LIMITATIV, la art. 3, ce anume constituie „ameninţare la adresa securităţii naţionale". Printre literele care se referă la spionaj, trădare, terorism, separatism, sabotaj, extremism ş.a.m.d., se regăseşte, ca ultimă adăugire datând din 2023, şi litera "p) acţiuni derulate de către o entitate statală sau nonstatală, prin realizarea, în spaţiul cibernetic, a unor campanii de propagandă sau dezinformare, de natură a afecta ordinea constituţională".
Am făcut o corespondenţă între termenii din lege şi declaraţiile lui Drăgan şi m-am crucit: "cei care se află în spatele acestor materiale" "entitate nonstatală"), "atunci când ataci SISTEMATIC instituţiile" "campanie"), "informaţii false, parţial adevărate, trunchiate sau scoase din context" "propagandă sau dezinformare"), "este de natură să afecteze activitatea instituţiilor" "de natură a afecta"), "destabilizarea instituţiilor statului (...) ăsta nu e stat de drept" "ordinea constituţională"). În paranteză sunt formulările de la lit. p), celelalte sunt declaraţiile lui Drăgan.
Este cel puţin bizar felul în care chestorul şi-a ales cuvintele, nu credeţi?
Tot în teorie, art. 4 al Legii 51/1991, coroborat cu art. 30 din Constituţie, care garantează libertatea presei şi interzice cenzura, ar trebui să blocheze încadrarea abuzivă a jurnalismului critic la Art. 3 lit. p) încă de la primul filtru, adică la Procurorul General al ÎCCJ, cel care examinează solicitarea de mandat de securitate naţională sub aspectul legalităţii înainte să o trimită la judecător. Atenţie! AR TREBUI...
4. Curtea Constituţională a României.
În trecut, au existat mai multe decizii ale CCR care au eliminat din Legea securităţii naţionale acele formulări care erau prea largi şi interpretabile. CCR a declarat neconstituţionale sintagmele „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români" (prin Decizia 91/2018) şi „ori altor asemenea interese ale ţării" (prin Decizia 802/2018) din art. 3 lit. f). Motivul: formulările vagi permit ca aproape orice să fie etichetat drept ameninţare la securitatea naţională, prin extensie retorică.
Litera p) a art. 3 însă, adăugată ulterior acestor clarificări, în 2023, suferă de exact aceeaşi problemă constituţională: termeni nedefiniţi, marjă largă de interpretare, risc previzibil de abuz. Această literă nu a fost încă supusă controlului CCR, întrucât până acum nu a existat un caz, o sesizare. Acest caz ar putea să fie chiar Recorder şi situaţia de faţă.
5. CEDO.
La nivel internaţional, lucrurile sunt mai clare. CEDO a condamnat deja România pe acest tipar, construind jurisprudenţă relevantă:
- Bucur şi Toma vs România (2013). CEDO a constatat încălcarea art. 10 CEDO pentru că SRI a interceptat jurnalişti şi persoane publice fără temei legitim de securitate naţională.
- Cumpănă şi Mazăre vs România (2004). Critica jurnalistică a funcţionarilor este protejată chiar şi când este "şocantă, deranjantă sau ofensatoare".
- Big Brother Watch vs UK (2021). CEDO a impus protecţii speciale pentru orice formă de supraveghere a materialului jurnalistic.
Prin urmare, legislaţia europeană privind drepturile omului protejează jurnaliştii şi interzice tratarea lor ca ţinte oarecare în numele securităţii naţionale. Doar că pentru a ajunge la Strasbourg pentru dreptate, trebuie să treci prin ani de zile de presiuni şi de abuzuri în ale instituţiilor din România.
6. Efectul inhibitor.
Mai este un aspect grav în declaraţiile lui Drăgan: un rău a fost deja făcut, chiar fără abuzuri şi mandate de supraveghere. Conceptul juridic se numeşte chilling effect ("efect inhibitor") şi este recunoscut de CEDO ca formă concretă de încălcare a art. 10. Simplul fapt că un reprezentant oficial al statului român, de la o tribună instituţională, le transmite jurnaliştilor şi "celor din spatele lor" că vor deveni "vulnerabili" pentru o investigaţie publicată produce deja restrângerea libertăţii de exprimare. CEDO consideră că ameninţările induc frică, prin urmare sursele vor ezita, jurnaliştii se vor gândi de două ori înainte de a alege subiecte riscante, investigaţiile vor fi mai puţine.
Nu vorbim despre o ipoteză, ci despre o încălcare directă a art. 10 al CEDO.
Recapitulând...
- Chestorul MAI a produs deja o încălcare a art. 10 al CEDO, imputabilă Statului Român. Fie şi doar pentru acest lucru, ar trebui demis.
- Chestorul MAI a făcut nişte interpretări foarte grave, cu trimitere la securitatea naţională. Pe lângă demiterea lui, MAI ar trebui să prezinte scuze şi să dea asigurări că înţelege şi respectă libertatea presei şi că este exclus să trateze critica jurnaliştilor drept ameninţare la securitatea naţională.
- Dacă MAI nu sancţionează şi nu retrage aceste afirmaţii, făcute de un chestor de la vârful instituţiei, înseamnă că le ia de bune şi că va acţiona în consecinţă, respectiv ca în faţa unei ameninţări la securitatea naţională.
În teorie, DGPI poate acum solicita mandat de supraveghere pentru jurnaliştii Recorder.
În teorie, ÎCCJ ar trebui să respingă această solicitare.
În practică, trăim în România, care rimează cu "mă sună Lia". Şi tot în practică, DGPI nu are comisie specială parlamentară dedicată controlului civil (atribuţiile fiind, tot în teorie, exercitate de Comisiile pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională ale celor două camere).
