Liiceanu, către Iohannis: Cine vă împiedică de-atâta vreme să-i cereţi demisia acestui personaj Cîmpeanu?

Gabriei Liiceanu
Gabriei Liiceanu (Epoch Times România)

Filozoful Gabriel Liiceanu i-a recomandat, joi, preşedintelui Klaus Iohannis, într-un editorial publicat în Contributors sub titlul "Toleranţă zero", să îi ceară demisia ministrului Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, şi să ia măsuri concrete pentru a pune capăt "acestei imposturi devenite sistem de funcţionare la nivelul unei ţări".

Liiceanu îl întreabă pe Iohannis cine îl împiedică "de-atâta vreme" să pună în practică "toleranţa zero" şi să stârpească "batjocura devenită sistem la adresa performanţei academice", începând cu cererea de demitere a lui Cîmpeanu.

De asemenea, filozoful vrea să ştie ce anume îl împiedică pe şeful statului să-i invite pe membrii Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) la o şedinţă de lucru, să îşi arunce împreună cu ei un ochi peste listele înalţilor funcţionari de stat care şi-au ridicat cariera pe "furt intelectual".

"Ar fi oare nepotrivit să mobilizaţi 'instituţiile abilitate' şi să vedeţi care sunt 'măsurile concrete' propuse pentru a pune capăt acestei imposturi devenite sistem de funcţionare la nivelul unei ţări?", a adăugat Liiceanu.

Redăm mai jos integral editorialul lui Liiceanu din Contributors:

După o primă lectură, am fost tare impresionat de Declaraţia dată pe 30 iulie 2021 de preşedintele Klaus Iohannis. Părea a fi curmat, prin fermitatea propoziţiilor sale, tenacitatea cu care Sorin Cîmpeanu, ministru al Educaţiei, încercase să creeze „mecanisme legale de salvare a plagiatorilor”* prin modificările propuse la Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU).

În sfârşit!, mi-am zis. Iată o reiterare a declaraţiei Preşedintelui de „toleranţă zero” la adresa plagiatelor şi a plagiatorilor! Iată exprimate fără echivoc dezastrele pe care le provoacă, cronicizată, maladia plagiatelor! Acum nu mai există nici o îndoială că „România educată” şi năpasta plagiatelor nu pot merge în ruptul capului împreună. „Plagiatul reprezintă furt intelectual”, a constatat fără drept de apel Preşedintele, iar cei declaraţi plagiatori de un Consiliu creat anume pentru atestarea titlurilor academice, ar trebui, „după cum se întâmplă în democraţii consolidate”, să facă „un pas înapoi”. În aceeaşi Declaraţie, Preşedintele ţării afirma că nu e cazul să ne limităm „la sancţionarea abaterilor de la normele de integritate ale scrisului academic, fiind necesare „acţiuni concrete şi coerente pentru a preveni instituirea unei «culturi a plagiatului»”.

Cum spuneam, Declaraţia aceasta mi-a dat iar speranţe. Îmi permit însă oare prea mult dacă îndrăznesc să-mi imaginez ce ar trebui făcut pentru a nu rămâne doar la cuvinte? Ce ar fi să începem, înainte de a preveni, cu a sancţiona? Cu a-l sancţiona, de pildă, pe cel care a încercat să impună prin ordin ministerial „o formă mascată de amnistiere individuală a plagiatorilor” şi să „îi favorizeze pe cei vinovaţi de fraudă academică” (vezi iarăşi Scrisoarea deschisă)? Ce-ar fi să începem prin a arăta „toleranţă zero” la adresa unui ministru al Educaţiei care a ignorat votul zdrobitor al membrilor CNATDCU împotriva modificărilor la Regulamentul de funcţionare al Consiliului? A unui ministru care, la întâlnirea cu membrii Consiliului Naţional al Rectorilor, a insinuat (de unde cunoaştem noi stilul ăsta de gândire?) că CNATDCU, prin activitatea sa de denunţare a plagiatelor la vârf, devine o ghilotină care taie capetele înalţilor demnitari români şi pune în pericol securitatea statului? (ei subminează România, nu impostorii care au devenit demnitari prin fraudă!). Un ministru – al învăţământului! – care refuză de ani de zile să-şi facă public conţinutul tezei de doctorat susţinute în anul 2000 (cu titlul, extrem de explicit, Cercetări privind posibilitatea irigării cu apă uzată provenită din complexele avicole şi de creşterea suinelor în condiţii de protecţie a mediului ambiant şi stabilirea soluţiilor de proiectare a amenajărilor de irigaţii de apă uzată. Un ministru, ca să nu mai lungim vorba, care dovedeşte nu numai solidaritate cu „doctorii în impostură”, ci şi incompetenţă, neînţelegând nimic nici din verificarea unei teze de doctorat, nici despre viaţa academică a ţării. Care a agitat inutil societatea civilă şi a mobilizat energii ce puteau fi investite mai cu folos în munca fiecăruia dintre noi.

Iar dacă e să coborâm mai adânc în cariera ministerială a lui Sorin Cîmpeanu, n-ar trebui oare să ne amintim că, membru în guvernul Ponta fiind, a iniţiat o ordonanţă de urgenţă prin care plagiatorii puteau renunţa benevol la titlurile de doctor (şi la presupusa muncă de cercetare pe care se bazează un doctorat)? Că l-a apărat pe Gabriel Oprea când acesta a fost acuzat de plagiat în 2015 şi a refuzat să facă publice informaţii despre tezele de doctorat coordonate de acesta? Că s-a declarat public în favoarea ideii de amnistie a plagiatelor, spunând că ar trebui să nu mai facem „arheologie” ci, dimpotrivă, să ştergem cu buretele toate matrapazlâcurile de până acum şi să avem un moment „T zero” al plagiatelor?

În „democraţiile consolidate” pe care le invocă domnul Preşedinte, un ministru care are un asemenea palmares face singur un pas înapoi, iar, dacă nu-l face, vine Preşedintele şi-i cere să-l facă.

În definitiv, domnule Preşedinte, cine vă împiedica de-atâta vreme să puneţi în practică „toleranţa zero” şi să stârpiţi batjocura devenită sistem la adresa performanţei academice, începând, iată, cu cererea de demitere a personajului descris mai sus? Iarăşi, domnule Preşedinte, ce anume vă împiedica să-i invitaţi pe membrii CNADTCU la o şedinţă de lucru, ca să vă aruncaţi împreună cu ei un ochi peste listele înalţilor funcţionari de stat care şi-au ridicat cariera pe „furt intelectual”? Ar fi oare nepotrivit să mobilizaţi „instituţiile abilitate” şi să vedeţi care sunt „măsurile concrete” propuse pentru a pune capăt acestei imposturi devenite sistem de funcţionare la nivelul unei ţări? O ţară care, virtual, trăieşte sub sloganul euforic „România educată”, dar care în chip real rămâne o „Românie furată”. Căci e oare „educată” o ţară în care Bogdan Licu, procuror general adjunct al României, Codruţ Olaru, procuror şi membru al Consiliului Superior al Magistraturii (are teza de doctorat, sub conducerea lui Tudorel Toader, integral plagiată), chestorul Bogdan Despescu, secretar de stat în Ministerul de Interne, Bogdan Netejoru, judecător şi preşedinte al Inspecţiei Judiciare, Constantin-Florin Mituleţu-Biucă, preşedintele Autorităţii Electorale Permanente, sau Ramona Lile, rectorul Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad etc. sunt – cum atât de convingător spuneţi, domnule Preşedinte – agenţi ai „furtului intelectual”?

Vă amintesc, în treacăt, şi „plagiatorii noştri” de la Academia de Poliţie, cei care formează cadrele de poliţie chemate să ne apere de fraude de tot soiul, printre care şi furtul. (Citez din Declaraţia dumneavoastră, domnule Preşedinte: „Plagiatul reprezintă furt intelectual şi este inacceptabil ca, în faţa unor probe concludente, persoanele acuzate să nu facă un pas în spate, după cum se întâmplă în democraţii consolidate”.) Iată-i: comisar-şef David Ungureanu, actualul rector al Academiei de Poliţie (a plagiat în cele două teze de doctorat care i-au adus un dublu titlu de doctor, în Ştiinţe militare şi în Drept), chestor Adrian Iacob, fost rector, comisar-şef Bogdan Ţonea, actual prorector, comisar-şef Marin Porojanu, fost decan, comisar-şef Ionuţ Andrei Barbu, fost decan – toţi cu teze de doctorat plagiate. Cei doi care au pus la cale ameninţarea cu moartea a jurnalistei Emilia Şercan sunt chestorul Adrian Iacob, fost rector, şi comisarul-şef Mihail Petrică Marcoci, fost prorector. Iacob nu mai predă la Academie, în schimb Marcoci predă şi acum la Facultatea de Pompieri, în ciuda verdictului de 3 ani de închisoare cu suspendare.

De ce nu vreţi oare, domnule Preşedinte, să stârpim răul din rădăcină? Şi ştiţi care e rădăcina? Iată: nu orice absolvent al unei facultăţi are dreptul de a se înscrie la un doctorat doar pentru că doreşte să aibă titlul de doctor. Nu e de ajuns să-ţi propui să faci un doctorat. Există minimum trei condiţii ca dorinţa cuiva de a deveni doctor într-un domeniu academic să se poată îndeplini:

1. Să fi avut un parcurs strălucit în facultate.

2. Să propună o temă de cercetare de interes ştiinţific real şi care, odată realizată, ar creşte prestigiul Universităţii.

3. Să aibă posibilitatea de a se dedica exclusiv, vreme de cel puţin trei ani, elaborării lucrării de doctorat, timpul pentru cercetare nefiindu-i blocat de norme de lucru în alte activităţi sau în funcţiile pe care le deţine.

De-a lungul celor 25 de ani (după 1992) cât am condus doctorate ca profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, nu cred să fi avut mai mult de zece doctoranzi. Au fost selecţionaţi dintre studenţii străluciţi care s-au perindat prin facultate vreme de aproape trei decenii. Majoritatea ştiau germană, unii greacă sau latină, aveau o minte remarcabilă şi darul scrisului. Urmarea acestor exigenţe este că, în clipa de faţă, există o elită românească a academicilor din domeniul filozofiei, care publică în marile reviste internaţionale şi în edituri de prestigiu din ţară şi din străinătate şi care predau în facultăţile de filozofie din străinătate sau din România.

Aşadar sunt convins, domnule Preşedinte, că nici măcar nu e un lucru foarte complicat „deratizarea” domeniului doctoral din România. E suficientă stabilirea unor standarde de admitere la doctorat. Nu cred că CV-ul şoferului lui Dragnea, Adrian Mlădinoiu, îi permite acestuia să aspire la titlul de „doctor în filozofie” şi să fie primit cu braţele deschise pe un post de doctorand de însuşi decanul facultăţii. Căci aşa s-a ajuns ca în ţara noastră doctoratele să devină o butaforie. Numai cine nu vrea nu-şi face rost de un titlu de doctor. Am avut colegi care, la Şcoala doctorală a facultăţii, trăgeau după ei o trenă de zeci de doctoranzi. Au existat universităţi în care, murind conducătorul de doctorate, rectorul mobiliza corpul profesoral pentru a redistribui cei circa 60 de doctoranzi rămaşi „orfani”.

Dar în ce universitate din lume există un profesor capabil să stăpânească temele a zeci de lucrări de doctorat? Şi e imposibil să nu te întrebi dacă România are zeci de mii de absolvenţi de facultăţi capabili să producă anual o ploaie de idei noi (deci de contribuţii reale) menite să împingă mai departe un domeniu academic. Poate România să justifice densitatea actuală de titluri de doctori? Cui folosesc aceste lucrări? Nu cumva doar celui care, graţie lucrării încropite prin plagiat, primeşte un titlu ce îi permite apoi să urce treptele ierarhiei universitare, să devină la rândul lui „conducător de doctorat”, să devină din caporal general activ (cazul Codruţ Olaru – „a promovat de la gradul de caporal la cel de general cu o stea în doar 3 ani şi 10 luni. Pentru a urca la gradul de general, un militar de carieră are nevoie, în cel mai bun caz, de 25 de ani” – vezi articolul din Pressone citat mai sus), să-şi umfle CV-ul pentru a căpăta o funcţie de conducere în stat şi, implicit, sporuri salariale nejustificate? Ce peformanţe intelectuale din vremea studiilor universitare i-au recomandat pe celebrii noştri plagiatori (un alde Gabriel Oprea, un alde Mihai Tudose, un alde Robert Negoiţă, un alde Darius Vâlcov) să fie admişi la un doctorat, apoi să obţină titlul de doctor şi apoi, la o adică, să conducă doctorate (cazul Oprea, plagiator-conducător-de-doctorate-plagiate)?

De fapt, domnule Preşedinte, întrebarea e: în ce fel de peisaj politic şi mediatic vreţi să practicaţi „toleranţa zero”? Cum se face că nici măcar o singură dată în acest răstimp al „crizei modificărilor”, nici o televiziune n-a invitat-o la o emisiune pe Emilia Şercan, jurnalistul specializat pe frauda doctorală din România şi care, recent, e cea care a tras semnalul de alarmă în privinţa consecinţelor dezastruoase pe care le implicau „modificările Cîmpeanu”? Şi asta în timp ce Cîmpeanu alerga în fiecare seară de la o televiziune la alta, îngropându-ne în cifre şi-ntr-o vorbărie care răspândea ceaţa în creierele noastre…

Şi ar mai fi o întrebare, domnule Preşedinte: cum se face ca, în toţi aceşti ani de când se derulează proiectul dumneavoastră „România educată”, nu aţi avut nici o vorbă de încurajare sau de mulţumire faţă de Emilia Şercan care, obiectiv vorbind, prin efortul de a curăţa lumea academică de impostori, v-a fost aliatul cel mai de nădejde la punerea în operă a proiectului dumneavoastră? I-aţi citit cumva volumul Fabrica de doctorate ori serialul Plagiatorii din Pressone, conţinând zecile de portrete ale plagiatorilor de la vârf ai României (procurori, rectori, „academicieni”, generali, profesori universitari etc. cu lucrări de doctorat masiv plagiate)? Dar cartea lui Valeriu Nicolae Nu tot ei, aţi răsfoit-o măcar ca să vedeţi cum arată CV-urile parlamentarilor români? Sau, de fapt, nici nu vă pasă iar „toleranţă zero” şi „România educată” sunt doar vorbe goale?

* Vezi Scrisoare deschisă a societăţii civile adresată preşedintelui Iohannis), 28 iulie 2021