Liiceanu: A fi membru al Academiei e o cocardă nedemnă. N-ar fi mai bine să desfiinţăm întâi această adunătură incertă iscată din volbura istoriei trecute?
Filozoful Gabriel Liiceanu crede că Academia Română, for care a refuzat să-l primească în rândurile sale pe Mircea Cărtărescu, cel mai premiat scriitor român, ar trebui desfiinţată. Într-o opinie publicată de Spotmedia, Liiceanu subliniază că Academia este condusă de un istoric care continuă linia naţionalismului ceauşist şi care a aniversat, cu surle şi trâmbiţe, centenarul celui mai activ agent de influenţă al Securităţii în diasporă.
Redăm opinia lui Liiceanu:
„Spre deosebire de întrebarea la ordinea zilei (pe care mi-o puneţi şi dumneavoastră – „Cum vă explicaţi un vot absolut paradoxal pentru blocarea lui Mircea Cărtărescu la Academie?”), eu simt nevoia să-mi pun alte întrebări.
De ce ar vrea cineva să facă parte dintr-o Academie condusă de un istoric care, pe urmele naţionalismului kitsch ceauşist, crede că îşi slujeşte ţara transformând istoria în mitologie? Care perpetuează acea versiune a istoriei menită să blocheze orice reformă a predării ei în şcolile româneşti? Care crede că discutarea în licee a grozăviilor secolului 20, comunismul şi holocaustul, echivalează cu „expediente şi cârpeli”?
De ce ar vrea cineva, mă întreb iarăşi, să facă parte dintr-o Academie care aniversează cu surle şi trâmbiţe, în plenul ei, centenarul naşterii celui mai activ agent de influenţă al Securităţii în diasporă vreme de 25 de ani – Constantin Bălăceanu-Stolnici –, la doar două luni după centenarul naşterii Monicăi Lovinescu?
De ce, mă întreb, ar vrea cineva să fie coleg de Academie cu Nicolae Breban care, între 1973 şi 1979, trimitea dedicaţii pe Bunăvestire, Animale bolnave sau Îngerul de ghips, „cu adâncul omagiu al autorului”, „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu” – „simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere”, „pe care o poartă pe umerii Săi uriaşi”, şi „Tovarăşei Elena Ceauşescu” – înclinându-se „profund” în faţa „neobositei Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor”?
De ce, aşadar, să vrei să intri într-un asemenea loc din care, aflându-te şi văzând ce se întâmplă, firesc ar fi să vrei să ieşi? A fi membru al Academiei, în actuala ei configuraţie, nu este oare o simplă cocardă nedemnă? De ce să vrei să faci parte dintr-o Academie care, absorbindu-te, te dezonorează în loc să te onoreze? Şi cum se face, te întrebi iarăşi, că, de 35 de ani, nimeni nu şi-a dat demisia din această Academie?
N-ar fi mai bine să desfiinţăm întâi această adunătură incertă iscată din volbura istoriei trecute şi prezente şi să facem în loc una nouă ca apa neîncepută?”
