"La noi a stat femeia în pat 18 ani, paralizată, şi n-a făcut escare" De ce nu şi-a acreditat Paşca centrul de la Dumbrava? Ce spune despre acuzaţiile procurorilor?

„La noi a stat femeia în pat 18 ani, paralizată în pat, şi n-a făcut escare, doamnă. Pentru că erau îngrijiţi, schimbat scutecul de câte ori era nevoie, ori de câte ori era nevoie”, povesteşte Viorel Paşca, în interviul acordat Epoch Times.

"La noi', spune el, "aveam medic de familie care venea de două ori pe săptămână, aia era bătută în cuie, să vină de două ori pe săptămână, dar venea mai des, adică venea de câte ori era nevoie, am avut ortoped, diabetolog, am avut de toate", adaugă omul pe care procurorii DIICOT l-au descris ca pe un traficant veros de persoane care făcea avere pe spatele celor mai oropsiţi dintre semenii noştri.

Paşca şi-a descris „azilul” de la Dumbrava, cel "destructurat" de procurori, nu ca pe un azil în sine. Conceptul pe care îl avea el şi pe care speră acum să îl pună în legalitate este nu de azil per se, cu standarde care, spune el, sunt nerealiste, ci de case pentru cei mai oropsiţi dintre români, oameni pe care spitalele îi aruncă în stradă, oameni fără aparţinători, oameni care, dacă nu ar fi unii ca el, ar muri precum câinii prin gări, parcuri, canale.

Întrebat de ce nu s-a autorizat, Paşca a reamintit că la el veneau oameni trimişi de spitale. Dacă aveau nevoie de îngrijiri medicale, de ce i-au externat spitalele, de ce i-au trimis la mine?, întreabă el. Spitalele sunt atunci vinovate de crimă.

Paşca reaminteşte în interviu că, în cazul unor boli în faze terminale, amputaţii etc., spitalele externează şi trimit oamenii acasă. În familie, întreabă el, există personal specializat?

La mine, spune el, ajungeau exact oameni care, în mod normal, ar fi fost îngrijiţi în familii după ce spitalele îi externau, dar care n-au familii, asta face diferenţa.

Paşca a intrat şi în detalii despre condiţiile pe care i le cerea statul, punctând că sunt nerealiste. Avea o alegere de făcut, spune el, dădea afară o mulţime de oameni care ar fi sfârşit pe străzi sau continua în condiţiile pe care le putea oferi el şi care, spune Paşca, erau bune.

„Avem bolnavi care plâng să se întoarcă înapoi”, spune el, referindu-se la cei luaţi de procurori şi duşi prin spitale.

În final, Paşca pledează pentru adoptarea unei legi care să permită ceea ce face el: case unde amărâţii, cei pe care statul nu dă, finalmente, doi bani, pe care îi abandonează, să aibă un loc unde să poată trăi în curăţenie şi demnitate.

Cât despre descinderea procurorilor, Paşca e convins că e politică: nu vii după un om care îngrijeşte amărâţi şi nici după bolnavi cu poliţişti cu veste antiglonţ. A fost un show mediatic care foloseşte cuiva. Cui?

Redăm interviul

Paşca: Ok, se face un azil privat, un cămin de bătrâni, asta e o afacere înfloritoare în România şi merge omul acolo, iei o grămadă de bani după bolnavi sau de la familia lor, mai dă şi statul, n-are decât să-i ceară condiţii de cinci stele, pentru că cineva plăteşte, e ok. Însă există şi o altă pătură a societăţii, nu toată lumea are bani mulţi. Sunt oameni care au pensie minimă, sunt oameni care nu au niciun leu. Întrebarea e unde sunt centrele sau azilele pentru astfel de categorii? Nu există. În România n-ai bani mulţi? Te descurci.

Şi atunci noi am venit cu ideea asta, bine, în urmă cu 20 de ani, pentru că eu sunt acuzat mereu că sunt azil neautorizat, ceea ce este fals. Eu nu sunt azil. Nici n-am fost niciodată azil, n-am fost niciodată nici centru, nici nimic.

Eu am o altă viziune, un alt concept: case de locuit, unde locuiesc oameni împreună şi se simt acasă. Cu curte, cu grădină, şi oamenii aceia stau împreună într-o casă de locuit, ei stau cu actele în regulă, adică au flotant acolo sau reşedinţă, sau buletin, carte de identitate, cu domiciliu acolo.

În momentul în care mai mulţi oameni de genul ăsta stau acolo, fără standardele acelea cu unul într-o cameră sau doi, cu toalete în fiecare cameră, cu personal, nu ştiu cum, pentru că oamenii aceia nu au nevoie de asta, pentru că pur şi simplu stau ca acasă, într-o familie. Ori, într-o familie, nu ai personal specializat şi nu ştiu ce condiţii impune statul. Eu aşa aş vedea lucrurile.

Pentru că dacă luaţi un om de pe stradă, care a stat 30 de ani pe stradă, şi-l aduceţi acolo la un azil, credeţi că el nu mai poate de condiţiile de acolo? Că e toaleta în fiecare cameră, că-i personal, nu-l interesează pe el chestiile astea. Lui îi trebuie, la omul ăla, un pat să doarmă, mâncare bună şi îngrijire, şi el e mulţumit.

Reporter: Procurorii reproşează că erau oameni bolnavi, cu nevoi speciale, şi că pe acelea nu le poţi asigura într-o casă în care locuiesc nişte oameni.

Paşca: Dacă erau oameni cu nevoi speciale, de ce i-au trimis din spital? De ce nu i-au ţinut în spital, dacă erau cu nevoi speciale? Oamenii aceia, când au fost la Dumbrava, au fost trimişi de la spital, pentru că nu mai necesitau spitalizare. Pentru asta i-au trimis.

Că dacă i-au trimis de la spital şi ei necesitau spitalizare şi mureau că n-au stat în spital, spitalul e vinovat de crimă. Dar nu s-au întâmplat lucrurile aşa. Închipuiţi-vă că un om, un membru al familiei, e în spital, la un moment dat spitalul îl trimite acasă, indiferent cât de grav bolnav este. Acasă are personal specializat?

Reporter: Într-adevăr, într-un spital, dacă ai un părinte bolnav de ceva incurabil, spitalul nu ţi-l ţine la nesfârşit, la un moment dat ţi-l dă acasă şi-ţi spune: spală-te pe cap cu el.

Paşca: Dacă n-are asigurare, spitalul nu ţi-l ţine decât 3-4 zile.

Reporter: Cu toate acestea, procurorii spun: La Paşca ajungeau oameni bolnavi, care aveau nevoie de îngrijiri medicale. Cum le asigura Paşca acele îngrijiri?

Paşca: Cum le asigura Paşca îngrijirile medicale? Vă spun cum le asiguram. De ce nu l-au ţinut în spital dacă avea nevoie de îngrijiri medicale? De ce l-au externat? Asta e prima întrebare.

Pentru că nu aveau nevoie de îngrijiri medicale. În ce sens mă refer? Dacă vă trimite acasă, deci dacă unui om îi amputează piciorul, vi-l trimite acasă după două zile de la amputaţie şi membrii familiei îl pansează, aşa se întâmplă. Bun. Dacă mi l-a trimis mie, au spus: unde-i personalul specializat? Dar totuşi noi am avut personal specializat, am repetat asta de multe ori şi ei nu ţin cont. De exemplu, noi am avut medic de familie care venea de două ori pe săptămână, aia era bătută în cuie, să vină de două ori pe săptămână, dar venea mai des, adică venea de câte ori era nevoie. Noi am avut ortoped, diabetolog, noi am avut de toate.

Dar nu veneau ăştia în fiecare zi, ce să facă ei în fiecare zi? Veneau de câte ori era nevoie. Dacă un bolnav proaspăt operat, cu piciorul amputat sau ştiu eu cum, a venit din spital, asistenta medicală îl pansa, mai personal specializat decât asta nu era nevoie.

Că şi în spital, vă garantez că nu doctorul îl pansa, îl pansa asistenta. Deci oamenii vorbesc că nu ştiu, dar, lăsând la o parte bolnavii aceia pe care ni i-au trimis cu răni deschise, restul de bolnavi de ce or fi având nevoie de personal specializat, dacă ar locui, repet, într-o casă normală de locuit?

Eu vă întreb, într-un sat, într-un orăşel, câţi dintre bătrânii bolnavi au personal specializat acasă? Asta era ideea. Eu astfel de case aş face, case pentru oamenii care nu au casă şi nu au bani să se ducă la azil. Aşa îşi face. Dacă-i bolnav grav, atunci să se ducă la spital. Nu-i faci o casă bolnavului grav, îl duci la spital.

Reporter: Dar statul ce vă cerea, concret, ca să vă dea avizele?

Paşca: Îmi cerea să îndeplinesc condiţiile unui azil.

Reporter: Daţi-mi câteva exemple, vă rog. Ce presupunea asta?

Paşca: Sub 65 de ani nu are ce căuta nimeni la noi. Numai pe la 65 de ani în sus. Aia n-ar fi o mare problemă, deşi jumătate din ei erau sub 65. Adică oameni care suferiseră atacuri cerebrale, amărâţi, ei nu s-ar fi încadrat. Statul spunea că e afară, să stea pe stradă. Eu n-am fost de acord să-i arunc în stradă, că n-au casă, n-au nimic. Aia e una.

Toalete în fiecare cameră. De unde toalete în fiecare cameră, când casele noastre n-au fost construite de la zero? Casele noastre erau case cumpărate şi amenajate frumos, condiţii foarte bune, dar n-aveau toalete în fiecare cameră. Ori trebuiau toalete în fiecare cameră.

Apoi, personal specializat, şi când spun asta mă refer şi la îngrijitoare. Adică femeia care îl spală, îl spală pe fund, îi schimbă scutecul, îl bagă la baie, îi taie unghiile, îl despăduchează, că mi-i aduceau plini de păduchi, şi se ocupă de el, nu era bună femeia aceea, pentru că trebuia să fie calificată ca îngrijitoare de bătrâni. Într-un sat, cum este Dumbrava, un sat sărac, amărât, nu aveai de unde scoate câteva zeci de astfel de persoane calificate.

Era imposibil. Imposibil. Noi am fost recunoscuţi şi suntem în toată zona ca fiind cel mai curat centru-azil, cum spun ei. La noi a fost curăţenie tot timpul. Şi la noi a stat femeia în pat 18 ani, paralizată în pat, şi n-a făcut escare, doamnă. Pentru că era îngrijită, schimbată la scutec de câte ori era nevoie, ori de câte ori era nevoie.

Deci nu aveam cum găsi personalul ăla! Mai departe, dacă bolnavii sunt imobilizaţi sau nu ştiu cum, trebuie să ai aproape un angajat la 1-2 bolnavi. Şi ce ar face angajaţii ăia? Toată ziua s-ar învârti unul după altul, că n-au ce face, să fim serioşi. L-ai îmbrăcat pe om, i-ai dat să mănânce, te-ai ocupat de el, ce faci după aia? Şi să fie acolo, să am plin de angajaţi pe aici. N-am nevoie, dom'le, că trebuie pază, portari, să stea la poartă, să-mi păzească ce?

Şi o grămadă de chestii. Apoi nu mai vorbesc de metri pătraţi, câţi metri pătraţi de bolnav. Adică, cu alte cuvinte, într-o casă unde aveam 15 oameni, trebuia să am 4. Şi am zis: ok, şi ce fac cu restul de 11 bolnavi? Sau 5-6, că trebuia să am. Am zis: ce fac cu restul?

- „Că îi dai afară.”

Cum să-i dau, domnule, afară, în stradă? Eu sunt de acord cu normele astea, dar în condiţiile în care ai loc destul pentru toată lumea. Dar când tu nu ai loc... Când oamenii stau pe stradă şi mor, că eu am cunoscut oameni care au murit în Oradea sau în Mureş, i-am cunoscut pe nume şi au murit pe stradă.

În condiţiile în care mor oameni pe stradă, tu vii şi îmi spui de metrul pătrat pe om, iar restul afară? Nu! E o situaţie de criză. În situaţii de criză trecem peste standardele alea, că viaţa omului e mai importantă decât să respecţi anumite standarde făcute pentru ţări unde nu e nevoie de aşa ceva. Asta nu o înţelegem noi.

Reporter: Domnule Paşca, 20 de ani autorităţile statului v-au considerat bun, că de-aia vă aduceau oamenii, că dacă vă considerau vreun monstru nu vă aduceau niciun om. După 20 de ani au descoperit brusc că sunteţi un traficant de persoane. Cum vă explicaţi ce s-a întâmplat? Cum de peste noapte v-aţi transformat dintr-un om extraordinar, care ajută, în traficantul de persoane de care zice DIICOT?

Paşca: Nu ştiu, că nu mă pricep la politică. Ceea ce ştiu e că eu am fost ţinta. În ce sens? Dacă ar fi vrut sau ar fi fost nemulţumiţi de mine, ar fi venit normal, ca la un om normal, să spună: „Mă, vezi că luăm oamenii de aici, uite, avem atâtea locuri, luăm atâţia bolnavi, când mai avem locuri îi luăm şi pe ceilalţi. Tu ai probleme, deci vei fi dus şi judecat.” Nu e nicio problemă. Aşa se făcea.

Ce au căutat atâtea maşini, atâta desfăşurare de forţă? Cu siguranţă n-au venit pentru bolnavi, cu siguranţă n-au venit pentru mine, cu siguranţă au venit pentru spectacol. Întrebarea este: cui folosea spectacolul? Şi eu nu ştiu, doamnă.

Nu îmi spuneţi mie că au venit pentru mine şi pentru bolnavi trupele speciale, cu veste antiglonţ. Ce suntem, proşti? Hai să fim serioşi. Nu pentru mine au venit alea. Alea au venit pentru imagine. Dar nu ştiu cine a comandat şi cui i-a folosit.

Reporter: Asta nu mai ştiu. Ce se întâmplă cu bolnavii dumneavoastră? Cu oamenii care stau acolo? Că ştiu că i-aţi cerut înapoi. Aţi primit vreun răspuns?

Paşca: Într-un fel i-am cerut. Deci, cum să spun? Pe mine nu mă deranjează să-i ia statul, să-i ia oricine şi să le fie bine. Nu mă deranjează asta. Problema e alta.

Că sunt bolnavi pe care îi cunosc eu şi îmi dau informaţii şi am material video în care bolnavii plâng, stau şi plâng şi spun: „Vrem înapoi acasă.” Bolnavi care sunt ţinuţi în spitale, că n-au unde să-i ducă, şi stau în spitale că n-au unde să-i trimită. Şi spunea unul într-un material: „De două săptămâni n-am văzut cerul.” La Dumbrava el era liber pe aici, prin curte, se plimba şi pleca. Nu e normal ce se întâmplă.

Deci statul să facă ce vrea cu ei, să-i îngrijească, să-i ţină, pe mine nu mă deranjează.

Mă deranjează doar că îi ţine sub sechestru, adică n-au voie să plece dacă vor să plece. În spital, de exemplu, n-au voie să plece, nu-i lasă. Ce-i asta? Deci i-au sechestrat acolo.

Eu ce voi face? Încă nu ştiu. Aşteptăm cu procesul ăsta să vedem ce tărăgănare e, să se termine. Se termină... nu se termină curând.

Dar, în fine, problema e că eu am aici, de fapt nu e o problemă, e o realitate, am aici 400 de paturi, doamnă, camere goale, case foarte frumoase, bine îngrijite, condiţii foarte bune, iar oamenii stau pe străzi. Şi la iarnă o să fie o grămadă de oameni pe străzi, iar eu am condiţii de lux aici. Doar condiţii care însă nu corespund standardelor unui azil.

Ce aş propune eu? Să se facă o lege, să se facă case de locuit pentru oameni care n-au unde sta, fără standardele alea pe care le pretind ei. Pentru că omul, dacă nu-i convine, va să plece. Nu-i convine, pleci.

Şi cu asta basta. Dar să li se ofere acestor oameni o şansă. Şi nu le oferă, că ei zic: dacă nu le putem oferi la standard de cinci stele, atunci să moară în stradă.

Nu e ok. Dacă nu poţi oferi de cinci stele, oferă-i de trei stele.

NOTĂ: Ulterior interviului, dl Paşca a anunţat că a primit un răspuns de la DSP la scrisoarea lui adresată instituţiilor abilitate în ce priveşte autorizarea activităţii de la Dumbrava, mai precis că ar putea "intra în legalitate" fără să se transforme în azil. Adică exact ce îşi doreşte.

"Un lucru mi-a atras atenţia acolo şi anume, că am putea cumva să ne încadrăm la categoria 'Locuinţe protejate'.