Iranul, China şi Rusia semnează un pact strategic trilateral

Într-o dezvoltare geopolitică dramatică, Iranul, China şi Rusia au semnat joi un pact strategic cuprinzător, marcând una dintre cele mai semnificative schimbări din relaţiile internaţionale ale secolului XXI.

Potrivit Middle East Monitor, deşi textul complet al acordului este publicat treptat de cele trei guverne, instituţii media de stat din Teheran, Beijing şi Moscova au recunoscut ceremonia şi au descris-o drept piatra de temelie a unui nou ordin multipolar.

Pactul vine pe fondul unor decenii de cooperare în creştere între aceste trei state. Iranul şi Rusia au încheiat anterior un Tratat de Parteneriat Strategic cu durată de 20 de ani, menit să aprofundeze legăturile economice, politice şi de apărare şi să atenueze impactul sancţiunilor occidentale — tratat semnat în ianuarie 2025 şi intrat în vigoare anul trecut. Între timp, Iranul şi China sunt legaţi de un acord de cooperare pe 25 de ani, semnat în 2021, care vizează extinderea comerţului, infrastructurii şi integrării energetice.

Ceea ce face semnarea de ieri semnificativă este faptul că aliniază explicit cele trei puteri într-un cadru coordonat, stabilind poziţii comune pe probleme care variază de la suveranitatea nucleară şi cooperarea economică, la coordonarea militară şi strategia diplomatică.

Oficialii de la Teheran au descris pactul ca un angajament comun pentru „respect reciproc, independenţă suverană şi un sistem internaţional bazat pe reguli care respinge coerciţia unilaterală”, reflectând declaraţii similare emise de Beijing şi Moscova.

Ce reprezintă pactul

Conform textelor publice iniţiale, acest acord nu constituie un tratat formal de apărare reciprocă asemănător Articolului 5 din Tratatul NATO, care obligă o parte să apere militar celelalte. Pactele anterioare dintre Iran şi Rusia au evitat cu grijă garantarea unei protecţii militare obligatorii. În schimb, acordul pare să conecteze cele trei puteri într-o coaliţie geopolitică mai largă, definită prin opoziţia comună faţă de dominaţia militară şi coerciţia economică occidentală.

Punctul central al acordului este o poziţie unificată împotriva reimpunerii sancţiunilor asupra Iranului legate de programul său nuclear sub Acordul Comun cuprinzător din 2015 (JCPOA). Teheranul, Beijingul şi Moscova au emis anterior declaraţii comune respingând încercările europene de a declanşa „sancţiuni de revenire” şi au declarat că evaluările Consiliului de Securitate al ONU asupra acordului nuclear sunt încheiate.

Astfel, pactul trilateral este la fel de mult despre pârghii diplomatice şi naraţiuni strategice, cât şi despre mecanisme concrete economice sau de apărare.

Consecinţe regionale şi globale imediate

Semnarea pactului coincide cu tensiuni sporite între Statele Unite şi Iran. Preşedintele Donald Trump a reiterat ameninţările cu acţiuni militare împotriva Iranului, în lipsa unui acord negociat privind activităţile nucleare, desfăşurând chiar un grup de portavioane în Orientul Mijlociu. În acest context, noul pact strategic serveşte Teheranului şi partenerilor săi drept un tampon împotriva presiunii militare unilaterale a SUA. Prin prezentarea unui front unit, cele trei guverne urmăresc să determine Washingtonul să negocieze dintr-o poziţie de constrângere, nu de dominaţie.

Pentru Orientul Mijlociu, echilibrul de putere se modifică. Iranul, izolat de mult timp de politicile occidentale, beneficiază acum de protecţia a doi membri permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta va întări postura regională a Teheranului în teatre precum Irak, Siria şi Golful Persic şi va complica strategiile convenţionale de descurajare exercitate de SUA şi aliaţii acestora din Golf.

Pentru Europa, pactul subminează ambiţiile Bruxelles-ului de a menţine o influenţă independentă în diplomaţia din Orientul Mijlociu. Puterile europene au încercat repetat să reînvie elemente ale JCPOA şi să ameninţe cu măsuri punitive împotriva Teheranului, însă coordonarea dintre Iran, China şi Rusia le-a împiedicat aceste eforturi, evidenţiind limitele diplomatice ale Europei într-o lume mai puţin ancorată în consensul occidental.

Repercusiuni economice

Din punct de vedere economic, acordul semnalează o integrare mai profundă între trei dintre cele mai importante economii non-occidentale. Rusia şi China au lucrat deja la protecţia investiţiilor şi la acorduri bilaterale de comerţ menite să evite sistemele financiare occidentale, precum SWIFT, folosite pentru impunerea sancţiunilor. Pactul trilateral accelerează potenţial crearea unor mecanisme financiare şi rute comerciale alternative, reducând pârghiile economice occidentale.

Iranul, cu vaste resurse energetice, câştigă un acces mai larg la pieţe şi investiţii, mai ales în contextul continuării iniţiativelor Chinei Belt and Road şi al eforturilor Rusiei de a găsi alternative pieţelor europene afectate de sancţiuni. Aceste evoluţii sugerează creşterea fluxurilor comerciale şi reducerea vulnerabilităţii faţă de sistemul financiar centrat pe dolarul american.

Dinamica militară şi strategică

Deşi nu este o alianţă formală, pactul consolidează cooperarea militară între cei trei. China şi Rusia au desfăşurat exerciţii navale comune în Oceanul Indian şi în apele Golfului, la care Iranul a participat, semnalând interoperabilitate şi interese comune de securitate.

Strategic, pactul va conduce probabil la o planificare mai coordonată a apărării şi la schimb de informaţii, chiar dacă nu impune intervenţie militară obligatorie. Pentru SUA şi partenerii NATO, aceasta creşte miza în mai multe regiuni: orice escaladare cu Iranul ar putea declanşa răspunsuri strategice mai largi implicând Beijingul şi Moscova, crescând pragul pentru conflict şi reducând eficacitatea ameninţărilor unilaterale.

Impact global pe termen lung

Pe termen lung, pactul accelerează restructurarea multipolară a relaţiilor internaţionale. De decenii, SUA şi aliaţii săi au dominat arhitectura guvernantei globale — de la regimuri comerciale la pacte de securitate. Alinierea structurată a Iranului, Chinei şi Rusiei semnalează un ax alternativ care contestă hegemonia occidentală, nu prin competiţie ideologică, ci prin echilibre pragmatice de putere.

Rămâne de văzut dacă pactul se va transforma într-un acord de apărare mai profund sau va rămâne un cadru diplomatic şi strategic. Cert este însă că centrul de putere mondial se schimbă — nu într-o simplă dicotomie „Est vs Vest”, ci într-un ordin mondial multipolar, mai contestat, în care pârghiile diplomatice, rezilienţa economică şi semnalizarea militară converg în moduri noi şi imprevizibile.