Fostă voluntară de la Dumbrava, mărturie cutremurătoare: Ce a găsit în interiorul azilului lui Viorel Paşca

Popescu Adela Olivia, o fostă voluntară la „Casa Dumbrava” din judeţul Bihor, descrie perioada pe care a petrecut-o împreună cu fiica ei minoră, Denisa, îngrijind, patru săptămâni, cei mai năpăstuiţi oameni ai sorţii - persoane singure, bolnave rămase fără niciun sprijin şi fără adăpost, suferinzi cu boli grave aduşi din spitale - beneficiarii cazaţi în casele construite de Viorel Paşca.

Adela povesteşte că acele patru săpămâni i-au schimbat viaţa: „Acolo am văzut oameni care îşi dăruiau timpul, puterea, talentul şi resursele doar pentru ca altcineva să trăiască puţin mai bine. Acolo era atât de multă iubire. Atât de multă armonie. Şi atât de mare nevoie de oameni care să iubească pe cei mai oropsiţi dintre semenii noştri”.

Redăm integral postarea voluntarei Adela-Olivia Popescu

Dumbrava – locul unde am învăţat ce înseamnă dragostea care se dăruieşte

În anul 2014 am aflat despre Casa Dumbrava. Nu ştiam atunci că urma să devină unul dintre cele mai importante locuri din viaţa mea şi că experienţa trăită acolo avea să-mi schimbe pentru totdeauna felul în care privesc iubirea, slujirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

În luna decembrie i-am scris lui Viorel şi l-am întrebat dacă, în vara anului următor, mi-ar permite să desfăşor împreună cu fiica mea, Denisa, o săptămână de voluntariat în timpul vacanţei de vară. Mi-a răspuns cu multă căldură şi simplitate că suntem binevenite şi că trebuie doar să-l anunţ cu câteva zile înainte de sosire.

Au trecut lunile, iar vara lui 2015 a venit. Intrasem în concediul de odihnă şi aveam şi câteva zile libere rămase. Aproape o lună întreagă eram liberă. Denisa era în vacanţă şi am simţit că venise momentul să pornim spre Dumbrava.

Perioada aceea era una dintre cele mai grele din viaţa mea. Sufleteşte eram apăsată de multe lucruri, iar financiar îmi era foarte greu. Îmi amintesc şi acum cu cât sacrificiu am strâns fiecare bănuţ pentru biletele de drum. Dar dorinţa de a ajunge acolo era mai mare decât toate greutăţile.

Ne-am făcut bagajele, l-am luat şi pe Fighty, bichonul nostru drag, şi ne-am urcat într-un microbuz. Nici nu plecaserăm bine şi aventura începuse deja.

Şoferul a vrut să bage cuşca lui Fighty în cala de bagaje pentru aproape cinci ore de drum. Când am auzit, am simţit că mi se strânge inima. Temperaturile erau foarte ridicate şi nu puteam accepta ca un suflet atât de mic să fie închis acolo fără aer.

I-am spus şoferului că, dacă Fighty merge în cala de bagaje, atunci merg şi eu împreună cu el.

Din fericire, oamenii din microbuz au intervenit. Au explicat căţeluşul s-ar putea sufoca din cauza căldurii şi a lipsei de oxigen. După multe discuţii, şoferul a cedat, iar Fighty a rămas cu noi. A fost prima lecţie a călătoriei: atunci când oamenii aleg să fie buni, lucrurile se schimbă.

Ajunşi la Oradea, am fost aşteptaţi de Viorel. Înainte să plecăm spre Dumbrava, ne-a dus la un restaurant şi ne-a oferit o masă caldă. A fost un gest simplu, dar pentru noi a însemnat enorm. Ne-am simţit primite cu drag încă din prima clipă.

Când am ajuns la Dumbrava şi am intrat pe poartă, am fost întâmpinate de Flori, soţia lui Viorel. Ne-a îmbrăţişat cu un zâmbet atât de sincer şi de cald, încât am avut impresia că ne cunoaştem de o viaţă întreagă.

Din primul moment ne-am simţit acasă.

Ne-au arătat camera în care urma să fim cazate, iar apoi aventura a început cu adevărat.

Viorel mi-a prezentat beneficiarii caselor. Îi cunoştea pe fiecare în parte şi ştia povestea fiecăruia. Erau aproximativ 250 de oameni, fiecare cu durerea lui, cu neputinţele lui şi cu nevoia lui de iubire.

Am intrat în cabinetul medical, am răsfoit dosarele şi mi-am luat trusa medicală. Din acel moment am început să fac ceea ce ştiam mai bine.

Acolo am pansat cele mai urâte răni din viaţa mea. Acolo am simţit pentru prima dată mirosul cangrenei. Acolo am văzut persoane nou-sosite cu plăgi în care existau viermi. Acolo am înţeles cât de mult poate suferi un om şi cât de important este să existe cineva care să-i fie aproape.

Inima îmi era cât un purice de durere şi, în acelaşi timp, mai mare decât cerul de bucuria că puteam să ajut. În timp ce eu îngrijeam răni şi alinăm suferinţe, Denisa îşi găsea propriul mod de a iubi oamenii. Îi îmbrăţişa, le curăţa fructele, îi plimba cu căruciorul, le citea şi petrecea timp cu ei şi din păcate a fost şi momente triste... S-au scris şi cruci...Am ajutat la tot ce era nevoie.

Salvările soseau în plină zi dar şi în plină noapte.

La vremea aceea exista şi „Şcoala de amiază” pentru copiii nevoiaşi din sat. Primeau zilnic două mese calde, ajutor la teme şi, în fiecare joi, baie generală şi haine curate.

Denisa era pasionată de mică de gastronomie. Cei de acolo au observat acest lucru şi i-au permis să pregătească gogoşi pentru aproximativ douăzeci de copii. Nu voi uita niciodată cum îmi clocotea inima în piept privind-o. În acel moment am înţeles că dragostea, bunătatea şi valorile pe care am încercat să i le transmit prinseseră rădăcini adânci în sufletul ei.

Săptămâna de voluntariat se apropia de sfârşit şi urma să ne întoarcem acasă. Dar Dumnezeu avea alte planuri.

Într-o seară se discuta organizarea unei tabere pentru copiii defavorizaţi din satele în care se aflau casele Dumbrava. Tabăra se numea „Prima Tabără”. Tocmai atunci au aflat că asistenta voluntară care trebuia să participe nu mai putea veni. Am acceptat imediat să merg eu. Am pregătit trusele de prim ajutor, acordurile părinţilor, informaţiile despre alergii, problemele medicale şi numerele de telefon. Ştiam că pentru mulţi copii era prima călătorie cu autocarul şi am vrut să fiu pregătită pentru orice. Aşa că am făcut câte o punguţă cu şerveţele pentru fiecare copil în cazul în care avea greaţă pe drum.

În acelaşi timp am acceptat să fiu şi ajutor de bucătar în tabără. Mi-am făcut analizele coproparazitologice şi coprologice, am obţinut adeverinţa medicală necesară şi am pornit la drum. Pungile pregătite s-au dovedit extrem de utile. Spre finalul călătoriei, un copil a început să verse. Apoi încă unul. Şi încă unul. Lavi Dani Drumea învăţătorii, au fost alături de mine şi împreună am reuşit să gestionăm situaţia.

Mai târziu am glumit spunând că bine măcar că nu s-a molipsit şi şoferul. Aşa a început a doua săptămână petrecută la Dumbrava.Tabăra a fost extraordinar de frumoasă. Pentru mine a însemnat muncă de dimineaţa până seara. Intram în bucătărie la ora opt şi ieşeam aproape la nouă seara. Între timp acordam primul ajutor ori de câte ori era nevoie: o durere de ureche, o măsea, o zgârietură, un genunchi julit. Eram foarte obosită, dar fericită.

După terminarea taberei ne-am întors la bunicii de la Dumbrava şi ne-am continuat activitatea. Îi iubeam, îi ascultam, ne jucam cu ei şi ajutam oriunde era nevoie. Poarta era mereu deschisă. În fiecare zi veneau voluntari şi donatori. Era o forfotă continuă şi frumoasă. Fiecare făcea ceea ce ştia mai bine. Asistente medicale, frizeriţe, pedichiuriste, oameni cu diferite meserii şi daruri. Le vopseam părul femeilor, le făceam unghiile, cântam împreună, ne rugam împreună. Bărbaţii construiau case, tundeau iarba, tăiau lemne pentru iarnă şi reparau tot ce era nevoie. Nu eram doar voluntari. Eram o familie.

Acolo am învăţat pentru prima dată ce înseamnă dragostea agape — dragostea care se jertfeşte fără să aştepte nimic în schimb. Acolo am văzut oameni care îşi dăruiau timpul, puterea, talentul şi resursele doar pentru ca altcineva să trăiască puţin mai bine. Aşa au trecut aproape patru săptămâni. Patru săptămâni care mi-au schimbat viaţa. La plecare, un prieten a venit cu maşina să ne ducă acasă pentru ca Fighty să nu mai treacă prin experienţa dificilă din microbuz.

Ştiind prin ce perioadă grea treceam, Flori şi Viorel mi-au zis:

„Dumnezeu poartă de grijă, Adela. Banii din donaţii sunt pentru oamenii aflaţi în nevoie, acum ai o perioadă cu nevoi, vrem să te binecuvântăm şi pe tine.”

Mi-au întins o sută de euro. Am plâns. Pentru mine şi pentru Denisa acei bani reprezentau o adevărată binecuvântare. Apoi am văzut portbagajul maşinii umplut până la refuz cu alimente: carne, conserve, paste, ulei, legume, pâine şi multe alte bunătăţi. Dar cel mai mult era plin de iubire. Aşa se iubeşte la Dumbrava. Toţi voluntarii primeau hrană şi grijă. Flori gătea zilnic pentru zeci de oameni. Am avut bucuria să gătesc şi eu alături de ea şi pot spune cu toată sinceritatea că face o mâncare extraordinar de gustoasă.

La un moment dat mi s-a propus să rămân la Dumbrava ca asistent medical. Eram atât de aproape să-mi dau demisia de la Spitalul Municipal Turda, după ani buni de activitate, şi să-mi dedic viaţa celor mai nevoiaşi oameni pe care îi întâlnisem vreodată. Acolo era atât de multă iubire. Atât de multă armonie. Şi atât de mare nevoie de oameni care să iubească pe cei mai oropsiţi dintre semenii noştri. Totuşi, în inima mea exista şi un alt vis. Îmi doream ca Marius să-mi devină soţ şi visam la o familie frumoasă şi unită. Nu a fost o alegere uşoară. Dar Dumnezeu mi-a împlinit şi acest vis. Astăzi sunt recunoscătoare că am o familie frumoasă şi, în acelaşi timp, că Dumbrava a rămas parte din viaţa noastră.

Am continuat să mergem acolo şi după căsătorie, împreună cu Marius, chiar dacă doar pentru două sau trei zile de fiecare dată. De fiecare dată când trec pe poarta Dumbravei simt acelaşi lucru pe care l-am simţit în prima zi. Că am ajuns acasă.

Ar fi imposibil să scriu tot ce am trăit acolo. Poate că nici zece la sută din amintiri nu au încăput în aceste rânduri. Dar dacă cineva m-ar întreba ce am găsit la Dumbrava, răspunsul meu ar fi simplu: Am găsit oameni care L-au lăsat pe Dumnezeu să lucreze prin mâinile lor. Am găsit dragostea agape. Am găsit o familie. Şi am descoperit că Dumnezeu schimbă vieţi şi poartă de grijă în cele mai neaşteptate şi mai frumoase moduri.