Europa cu nucleu dual: Germania să-şi asume politica economică şi monetară iar Marea Britanie, politica externă şi de securitate (politolog)

Relaţia dintre Marea Britanie şi partenerii din UE a ajuns într-un punct critic. Ambele trebuie să renunţe la clişeele lor. Există o simetrie între răspunsurile date de euroscepticii britanici şi eurofilii continentali. Ambii prezintă o alegere binară: fie Marea Britanie urmează Germania şi Franţa într-un demers pentru 'mai multă Europa', fie Marea Britanie va rămâne deoparte. Ambele părţi sunt aproape de punctul în care sunt gata să spună: 'Tu du-te pe drumul tău, noi mergem pe al nostru'', comentează politologul Timothy Garton Ash într-un editorial pe care-l semnează în cotidianul britanic The Guardian.

Ambele părţi greşesc, consideră Garton Ash. Dacă ar exista mai multă imaginaţie politică de ambele părţi ale Canalului, spune el, s-ar acţiona spre o Europă care nu are un singur nucleu dur, ci cel puţin două. Germania, Franţa şi alte ţări din zona euro trebuie să-şi adâncească uniunea lor monetară, printr-o uniune bancară şi elemente de uniune fiscală - şi prin urmare politică. În viitorul apropiat, Marea Britanie nu va face parte din ea. Aceasta nu înseamnă că zona euro trebuie să fie nucleul dur al orice face UE.

Nucleul dur în care Marea Britanie ar trebui să păstreze un rol de lider este politica externă şi de securitate. Aici, Germania, mai degrabă decât Marea Britanie, este clientul ''incomod''. În ultimii 20 de ani, Germania şi-a construit propria relaţie energetică bilaterală cu Rusia şi propria relaţie comercială şi investiţională specială cu China. Anul trecut, Germania s-a raliat Chinei şi Rusiei în refuzul de a aproba sprijinul ONU pentru intervenţia în Libia condusă de francezi şi britanici. Cel mai recent, Berlinul a respins fuziunea dintre EADS şi BAE, care ar fi dotat Europa cu un gigant global al industriei aerospaţiale. Cine au fost europenii cei răi aici?, se întreabă politologul britanic.

Din cauza inhibiţiei istorice şi intereselor interne, Germania este incapabilă să asigure un avans îndrăzneţ în proiecţia puterii externe de care are nevoie UE dacă vrea să apere interesele şi valorile comune într-o lume a giganţilor emergenţi cum ar fi China. Din aceleaşi raţiuni, Marea Britanie nu este pregătită să se alăture uniunii monetare şi economice emergente condusă de Germania. În acest caz, sugerează Garton Ash, de ce nu ar exista o diviziune a muncii? De ce să nu se lase Marea Britanie să-şi asume un rol de primă mărime într-un nucleu dur pentru politica externă şi de securitate, în timp ce Germania conduce în politica economică şi monetară? Franţa va continua să joace un rol foarte important în ambele politici, iar ţări precum Polonia pot spera, în timp, să facă acelaşi lucru.

Acest lucru va fi complicat, recunoaşte Garton Ash, dar complexitatea organizatorică nu este obstacolul real la o astfel de Europă cu nucleu dual, ci mai degrabă lipsa de imaginaţie politică şi de voinţă, ceea ce este foarte vizibil în Marea Britanie. David Cameron a ajuns în fundătura în care nu mai poate favoriza 'mai multă Europa' în nimic. Oricare ar fi convingerile sale personale, este atât de îngrozit de proprii parlamentari conservatori eurosceptici şi de cota de vot în creştere pentru UKIP încât politica simbolică de a spune 'niciun un ban sau centimetru mai mult!' taie orice carte a calculelor pragmatice ale interesului naţional.

Dacă banii bugetului UE ar fi cu adevărat problema, ar exista un acord, este de părere Garton Ash. Comparativ cu cheltuielile totale, diferenţa dintre cifrele ţintă ale Londrei şi Berlinului este mică. Dar astfel de sume pot fi făcute să sune enorm iar Cameron să apară slab pe prima pagina a Daily Mail. Din punct de vedere politic, aparenţa este realitatea.

Poate că Marea Britanie trăieşte în altă lume, dar unii politicieni de top continentali nu sunt nici ei de ajutor. Rămân ataşaţi unei viziuni a Europei 'cercurilor concentrice', cu Franţa şi Germania în miezul magnetic al cercului central. Ei recunosc că ar putea exista o Europă 'cu mai multe viteze' - o avangarda formată din Franţa, Germania, Belgia şi alte ţări care merge mai repede, în timp ce Spania, Suedia şi Polonia merg ceva mai lent, iar Marea Britanie formează ariergarda. Implicaţia oarecum condescendentă este: 'Toate veţi ajunge în final acolo'.

Dar această metaforă multi-viteză este complet în afara realităţii şi nu sesizează pericolul. Există deja o Europă multi-grup şi multi-nivel, iar ea este pe punctul de a deveni una multi-direcţională. Atunci când părţile componente ale oricărei comunităţi politice încep să meargă în direcţii diferite, acea comunitate nu se mai integrează - se dezintegrează.

Pentru moment, majoritatea partenerilor europeni au despre Marea Britanie imaginea omului de afaceri de vârstă mijlocie dintr-o caricatură publicată de The New Yorker, care stă în picioare pe pervazul din afara ferestrei biroului său, la etajul 18. Puţini dintre prietenii europeni ar spune: 'Hai sări!', cei mai mulţi îndemnându-l să nu facă asta.

La începutul acestui an, la Siena, Garton Ash l-a auzit pe preşedintele italian, Giorgio Napolitano - un fost comunist de 87 de ani - adresând un apel fervent Marii Britanii să nu se desprindă de Europa. În aceeaşi seară, ministrul polonez de externe, Radek Sikorski - un anticomunist încă tânăr - a lansat un mesaj aproape identic unui auditoriu, la Palatul Blenheim. De la stânga la dreapta, din Est până în Vest, tineri şi bătrâni strigă: 'Nu face asta!'

Acest mesaj de la colegii ''sinucigaşului'' ar fi mai convingător dacă ar permite cel puţin ca compania să facă lucrurile pe viitor oarecum diferit. ''Ideea mea despre o Europă cu nucleu dual este un mod de a imagina acest lucru'', spune Garton Ash.

Adevărata întrebare pentru pro-europenii din Marea Britanie dar şi pentru pro-britanicii din Europa este aceasta: există zone majore ale politicii în care Marea Britanie ar fi pregătită să facă mai mult în şi pentru Europa şi astfel pentru ea însăşi? Dacă s-ar găsi un răspuns bun la această întrebare, se vor schimba termenii dezbaterii de ambele maluri ale Canalului şi s-ar putea ajunge chiar la o Europă mai bună, concluzionează politologul britanic.