Dmitri Medvedev, un preşedinte de tranziţie pentru vremuri de tranziţie

Paradoxul moştenirii politice externe a lui Dmitri Medvedev constă în faptul că în istorie acesta nu va intra prin ce şi-ar fi dorit el însuşi sau prin ceea ce se aştepta de la el. Contribuţia reală a epocii Medvedev la evoluţia Rusiei pe scena internaţională nu constă în 'restarea' relaţiilor cu SUA şi nu în cuvintele frumoase despre 'parteneriatul în numele modernizării' cu Uniunea Europeană. Potrivit cotidianului rus Gazeta, principalele succese ale preşedinţiei lui Medvedev sunt începutul turnurii către Asia şi consolidarea prestigiului Rusiei în calitate de ţară de care trebuie să se ţină cont.

În ceea ce priveşte vectorul estic, tocmai în timpul preşedinţiei lui Medvedev a început pentru prima dată să se vorbească despre elaborarea unei strategii atotcuprinzătoare a Rusiei în Asia. Discuţia a fost una în mod evident întârziată: întoarcerea politicii mondiale către regiunea Asia-Pacific a început încă la îmbinarea dintre secole, însă Moscova a fost prea ocupată cu problemele interne şi cu încercările de a-şi restabili poziţiile în ochii Occidentului.

Faptul că discuţia pe această temă a început reprezintă tocmai meritul lui Medvedev: în pofida imaginii sale de 'antioccidental', Vladimir Putin a rămas înţepenit chiar pe direcţia occidentală, fiind interesat în primul rând de SUA şi Europa. Medvedev - fie datorită înţelegerii trendurilor internaţionale contemporane, fie pur şi simplu din curiozitate - a 'iniţiat moda la Asia', iar acesta este un merit incontestabil al său.

Preşedinţia lui Medvedev a început de la războiul cu Georgia şi s-a încheiat cu o acută confruntare cu Occidentul şi lumea arabă pe marginea problemei siriene. Din ambele episoade, care ameninţau să se transforme în crize internaţionale periculoase, Moscova a reuşit în mod inopinat să câştige dividende politice, subliniază Gazeta.

Războiul din Osetia de Sud şi victoria asupra Georgiei i-a adus Rusiei multă glorie în plan strict militar, dar şi urmările politice sunt importante. Capacitatea Rusiei de a se opune prin forţă a constituit o surpriză neaşteptată pentru partenerii externi şi a determinat o atitudine mult mai serioasă faţă de declaraţiile şi opiniile Moscovei. Evenimentele pozitive ulterioare, inclusiv renumita 'resetare', nu ar fi avut loc dacă episodul georgian s-ar fi încheiat altfel: cu o ţară care este incapabilă să-şi apere interesele proclamate nu merită purtat un dialog serios.

Un fenomen asemănător a avut loc în cazul cu Siria, continuă Gazeta. În această problemă Rusia a ocupat o poziţie extrem de rigidă, blocând în cadrul Consiliului de Securitate al ONU rezoluţiile propuse de Occident şi de comunitatea arabă împotriva regimului lui Bashar al Assad. Moscova a demonstrat că fără să se ţină cont de opinia sa nu se va reuşi nimic în soluţionarea problemelor mondiale, cu toate că până atunci relativa pasivitate a Rusiei în Orientul Mijlociu crea impresia că Moscova nu mai este interesată de această regiune.

Potrivit cotidianului rus, în ambele cazuri forţa motrice a evenimentelor nu a fost Medvedev. Războiul georgian a fost, desigur, punctul final întârziat al celui de-al doilea mandat prezidenţial al lui Putin, fiind determinat de logica şi ordinea de zi a politicii care l-a precedat. Şi la succesul sirian preşedintele Medvedev are o contribuţie doar indirectă: toată partida a fost jucată magistral de ministrul afacerilor externe Serghei Lavrov.

În pofida acestor paradoxuri şi a contradicţiilor interne, preşedinţia lui Medvedev a devenit o perioadă destul de favorabilă pentru politica externă rusă. Prestigiul Rusiei a putut fi consolidat fără o acutizare fatală cu importanţi parteneri, iar poziţiile Moscovei pe plan global nu au slăbit, ci dimpotrivă, s-au întărit într-o anumită măsură.

A-i cere mai mult lui Medvedev ar fi fost injust. Şi nu pentru că, în cele din urmă, el nu a devenit un preşedinte plenipotenţiar: în lumea actuală, în care noţiunea de 'schimbări globale' este practic sinonimă cu cea de 'destrămare necontrolată a ordinii mondiale', minimalizarea riscurilor devine aproape cea mai mare reuşită. Este practic inutil să elaborezi strategii. Prin urmare, Dmitri Medvedev a fost 'adecvat realităţii': un preşedinte de tranziţie pentru vremuri în tranziţie, conchide Gazeta.