De ce miroase urât la marginea marilor oraşe

De ce miroase urât la marginea marilor oraşe? Asta este o întrebare pe care şi-o pun tot mai mulţi oameni, mai ales pe social media, şi la care Adrian Negrescu a căutat nişte explicaţii. Iar acestea sunt cât se poate de relevante, spune analistul economic.

În ultimele zile, astfel de episoade au fost semnalate la Braşov şi Bucureşti. Şi nu sunt singurele oraşe unde s-a întâmplat acest lucru. Explicaţiile au legătură, în esenţă, cu poluarea dar şi cu un alt fenomen pe care mulţi l-au ignorat până acum - agricultura ecologică. La Bucureşti, Garda de Mediu a menţionat staţia de epurare Glina şi depozitul de deşeuri de la Vidra. Ce au reclamat inspectorii? Incinte de deshidratare a nămolului funcţionând cu uşile larg deschise, ceea ce compromitea sistemul de depresiune destinat captării emisiilor, nămol deshidratat evacuat în containere descoperite, instalaţii de neutralizare a mirosurilor nefuncţionale şi o acumulare importantă de gaze în hale", a declarat Adrian Negrescu.

Potrivit analistului, interesant este că în timp ce oamenii reclamau un miros insuportabil, măsurătorile oficiale nu înregistrau nicio depăşire a limitelor de poluare.

"Motivul este că legislaţia actuală nu tratează disconfortul olfactiv ca pe o problemă de mediu în sine. Mirosul şi poluarea aerului sunt, juridic, două noţiuni distincte. Un miros poate fi insuportabil fără ca aerul să fie, tehnic, poluat — şi invers, aerul poate fi periculos fără să miroasă a nimic. Consecinţa practică este că autoritatea de mediu poate constata nereguli de operare şi poate amenda, dar nu poate sancţiona mirosul ca atare. Pentru asta ai nevoie de criterii tehnice obiective pentru măsurarea disconfortului olfactiv ce ar trebui dezvoltate de autorităţile sanitare. Din păcate, până acum nu s-a făcut o asemenea clasificare", a punctat Adrian Negrescu.

Cazul Braşovului: mirosul care nu este o problemă, ci un calendar

"La Braşov, la Cluj, la Arad şi în zeci de alte localităţi, răspunsul instituţional este cu totul altul. Comunicatul Gărzii de Mediu Braşov este fără echivoc: administrarea îngrăşămintelor organice este permisă în această perioadă, conform Codului de bune practici agricole, iar fertilizarea organică este o practică recunoscută şi recomandată la nivelul Uniunii Europene.

Nu este o scuză birocratică. Este descrierea corectă a unei activităţi legale, reglementate în detaliu şi programate într-o fereastră de timp foarte precisă.

Codul de bune practici agricole, împreună cu Directiva europeană privind nitraţii, stabilesc perioade de interdicţie care coincid cu intervalele în care plantele nu sunt în vegetaţie şi nu pot absorbi azotul. Rezultatul este că fermierii sunt practic obligaţi să împrăştie gunoiul de grajd compostat înainte de intrarea în perioada de interdicţie, adică la sfârşitul verii şi toamna, înainte de arătură. De aceea episoadele de miros agricol se concentrează în aceleaşi săptămâni, an de an, în jurul aceloraşi oraşe.

Tot codul interzice aplicarea pe ploaie, pe ninsoare, pe soare puternic, pe teren îngheţat, acoperit cu zăpadă sau cu exces de apă, interzice depozitarea gunoiului direct pe sol în toate situaţiile şi impune distanţe faţă de sursele de apă. Cu alte cuvinte, ferestrele în care fertilizarea organică se poate face legal sunt înguste, iar fermierul care are câteva sute de hectare de acoperit nu are de ales: le foloseşte.

Mirosul care ajunge în cartierele Braşovului sau ale Clujului nu este semnul că ceva funcţionează prost. Este semnul că ceva funcţionează exact cum trebuie, la câţiva kilometri de blocuri."

De ce se întâmplă din ce în ce mai des

"Aici se află partea care lipseşte aproape complet din dezbaterea publică: fertilizarea organică este în creştere, şi va creşte în continuare, pentru că întreaga industrie agricolă se mişcă în această direcţie.

Presiunea vine din trei surse simultane. Prima este economică. După 2022, criza energetică a scumpit dramatic îngrăşămintele chimice de sinteză, a căror producţie depinde direct de preţul gazului natural, iar fermierii care îşi puteau acoperi nevoile din surse organice s-au trezit brusc într-o poziţie competitivă mult mai bună.

A doua este de reglementare: Comisia Europeană ţinteşte 25% din suprafaţa agricolă a Uniunii în sistem ecologic până în 2030, iar România, cu circa 3–4% din suprafaţa agricolă utilizată certificată ecologic, este sub jumătate din media europeană şi are un drum foarte lung de parcurs.

A treia este comercială, şi este cea mai puternică. Piaţa mondială a alimentelor şi băuturilor ecologice a atins în 2024 un nivel record de aproape 145 de miliarde de euro, potrivit raportului 'The World of Organic Agriculture 2026', realizat de institutul FiBL şi de IFOAM – Organics Internaţional. Aproape 99 de milioane de hectare sunt lucrate în sistem ecologic la nivel global, de peste 4,8 milioane de producători. În România, la 1 ianuarie 2026 existau 15.262 de operatori cu certificate valabile în sistemul european TRACES, dintre care 14.540 în producţie primară.

Prima de preţ este reală. O cooperativă de fermieri ecologici din judeţul Alba şi-a vândut integral recolta de grâu şi ovăz către panificaţii din Germania la preţuri cu 35% peste media naţională. Pentru un producător, aceasta nu este o opţiune filozofică, ci o decizie de business.

Iar dozele explică intensitatea mirosului. Fertilizarea organică de bază a unei culturi înseamnă, tipic, 20–30 de tone de gunoi bine fermentat la hectar, aplicate toamna înainte de arătură, iar la unele culturi legumicole se merge până la 40–60 de tone. Înmulţit cu sutele de hectare ale unei ferme moderne, rezultatul se simte la kilometri distanţă, timp de câteva zile."

Partea de responsabilitate care nu ţine de autorităţi

"Şi ajungem la lucrul pe care aproape nimeni nu vrea să îl spună, dar care contează cel mai mult pentru cineva care îşi cumpără astăzi o locuinţă.

În ultimii 15 ani, dezvoltarea rezidenţială din jurul marilor oraşe s-a făcut, în cea mai mare parte, pe teren agricol convertit.

Ansamblurile din nordul şi sudul Bucureştiului, din jurul Clujului, din Sânpetru sau Săcele nu au apărut lângă câmpuri din întâmplare: au apărut pe câmpuri.

Terenul era ieftin tocmai pentru că era agricol, iar în jurul lui a rămas, aproape întotdeauna, alt teren agricol, care continuă să fie lucrat.

A cumpăra o casă la marginea unui oraş, cu vedere la câmp, şi a te aştepta ca acel câmp să nu miroasă niciodată a gunoi de grajd este o neînţelegere fundamentală a locului în care te muţi. Fertilizarea organică nu este o agresiune. Este agricultură, iar agricultura era acolo prima.

De aceea, alegerea locuinţei în zonele limitrofe cere un minim de documentare pe care puţini cumpărători o aplică. Merită verificat ce se află în jur pe o rază de câţiva kilometri, nu doar peste drum: terenuri agricole lucrate, ferme zootehnice, platforme de depozitare a dejecţiilor, dar şi depozite de deşeuri, staţii de epurare sau platforme industriale. Merită consultate planurile urbanistice ale zonei, care spun ce se poate construi şi ce funcţiuni rămân agricole.

Merită vizitat locul în mai multe momente ale anului, iar dacă se poate, în august, septembrie sau octombrie — nu doar într-o dimineaţă de mai. Şi merită întrebaţi vecinii care sunt deja acolo, pentru ca ei ştiu exact în ce săptămâni se închid ferestrele.

Distincţia este esenţială, pentru că are consecinţe complet diferite. Dacă mirosul vine de la o fermă care respectă codul de bune practici, nu există şi nu ar trebui să existe o autoritate care să îl oprească — soluţia este să ştii ce cumperi.

Dacă mirosul vine de la o staţie de epurare cu instalaţiile de neutralizare oprite sau de la un depozit de deşeuri prost operat, atunci este o problemă de operare, de autorizare si, eventual, de sănătate publică, iar aici autorităţile au şi instrumente, şi obligaţii. Desigur, realitatea nu este obligată să respecte această delimitare: într-o anumită zi, fertilizarea unor terenuri agricole se poate suprapune peste emisii provenite dintr-o staţie de epurare, un depozit de deşeuri sau o altă sursă.

Numai că, atunci când în apropiere există terenuri agricole şi calendarul permite fertilizarea, explicaţia cea mai la îndemână devine adesea agricultura. Iar ceea ce pare o explicaţie poate ajunge, în lipsa măsurătorilor şi a verificării sursei, să ascundă tocmai cauza care ar trebui investigată.

În esenţă, cel mai mare deserviciu pe care îl face confuzia dintre cele două situaţii este că le permite adevăraţilor poluatori să se ascundă în spatele agriculturii. Când orice miros din oraş poate fi atribuit, comod, „fertilizării din zona periurbană”, presiunea publică asupra unei staţii de epurare care funcţionează prost se disipă. Iar când orice miros de gunoi de grajd este tratat ca un scandal de mediu, fermierii care fac exact ceea ce este mai bine pentru sol, pentru mediu şi, în cele din urmă, pentru hrana noastră, adică ceea ceUniunea Europeană ]i încurajează să facă ajung să fie trataţi ca infractori.

România are nevoie de criterii tehnice clare pentru măsurarea disconfortului olfactiv, aşa cum cere chiar Garda de Mediu, tocmai pentru a putea separa cele două categorii.

Până atunci, singurul filtru de bun-simţ rămâne la nivelul fiecăruia dintre noi: mirosul de îngrăşământ natural, într-o zonă agricolă, nu este poluare. Este mirosul mâncării care se face bine. Cine nu îl suportă are o singură soluţie reală, şi ea se ia înainte de a semna contractul de vânzare-cumpărare, nu după."