Credinţă falsă şi ură online: Vasile Bănescu, ieşire dură la adresa "creştinilor" care râd la moartea inocenţilor

Fostul purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române Vasile Bănescu a participat recent la o emisiune de televiziune în care a comentat cu profundă îngrijorare reacţiile publice apărute în spaţiul online după bombardamentele asupra civililor din Ucraina.

Vizibil tulburat de cinismul unor comentarii făcute în faţa tragediilor care implică moartea copiilor, Bănescu a vorbit despre abdicarea de la umanitate, degradarea morală şi răsturnarea valorilor creştine într-o societate influenţată tot mai mult de ură şi propagandă.

Jurnalist: Eu cred că uciderea unui copil, mai mult decât uciderea unui adult, este ceva absolut oribil. Ce-am văzut în ultimele săptămâni în diverse oraşe ucrainene – mame care-şi ţin copiii cu trupurile inerte în braţe, copii ucişi la locuri de joacă – pur şi simplu umplu de oroare aceste imagini, orice fiinţă care are un dram de umanitate.

Cu toate astea, sunt reacţii care m-au oripilat în egală măsură. Reacţii ale concetăţenilor noştri. Ce fel de fiinţă morală sau creştină poţi fi, eşti, te pretinzi a fi, în momentul în care întorci capul de la astfel de orori, domnule Bănescu?

Vasile Bănescu: Întorci capul, cum bine spuneţi, sau, în spaţiul virtual, îţi semnalezi dispreţul faţă de aceste orori, punând un emoticon, râzând cu lacrimi! Se întâmplă şi asta! Am văzut astfel de reacţii care denunţă...

Jurnalist: Ce simţiţi când vedeţi lucrul ăsta?

Vasile Bănescu: Mi-e greu să găsesc un cuvânt. Evit cuvântul „silă”, pentru că nu vreau să cultiv aşa ceva, dar este o formă de dezgust pe care, involuntar, o resimţi atunci când vezi că există oameni care îl au pe Dumnezeu pe buze – ceea ce l-a făcut atent şi pe Hristos cândva, doar pe buze – care rostesc incontinent formula „Doamne ajută”, chiar la sfârşitul unor incitări la ură, la violenţă, cu care ne confruntăm zilnic unii dintre noi.

Este o reacţie de repulsie. Repulsia, cred eu, este firească în măsură în care, deasupra unei imagini a unei mame care îşi ţine copilul sfârtecat de o bombă de Florii, există oameni care se apleacă rânjind, nici măcar râzând, rânjind... M-aţi întrebat ce arată lucrul acesta? În primul rând, cred că indică o conştientă sau o inconştientă abdicare de la umanitate. Există o formă de demisie morală pe care unii dintre oameni o folosesc sau aderă la ea fără niciun fel de problemă.

De ce au ajuns aici? În contextul despre care vorbim, eu cred că sunt victimele – nu chiar nevinovate – ale unei propagande pe care au ajuns să o internalizeze şi să şi-o manifeste inclusiv prin gesturi. Gesturi de violenţă: aceste emoticoane râzând, puse la un comentariu legat de moartea unui copil, după părerea mea, sunt la fel de grave ca o violenţă consumată pe stradă. De fapt, mult mai grave.

Aşadar, abdicarea de la umanitate, ruperea legăturii cu ceea ce se numeşte credinţă. Un om care crede în Dumnezeu nu are cum să adere într-un mod altfel decât tulburat la o astfel de dramă care se consumă lângă noi. S-a ajuns la sădirea, în mulţi oameni din România, din păcate, a unui resentiment, a unei detestări faţă de alţii, faţă de altul. Este exact răsturnarea viziunii creştine. Este o Evanghelie pe dos!