Câteva regiuni din Europa vor independenţă, o tendinţă opusă conceputului de integrare europeană

Câteva regiuni din Europa vor independenţă. Mulţi scoţieni, catalani şi basci luptă pentru înfiinţarea propriilor state. În Belgia, conflictul dintre flamanzi şi valoni este departe de a se stinge. O tendinţă opusă conceputului de integrare europeană, comentează Deutsche Welle.

'Rule, Britannia! - dar nu la noi!'Acesta ar putea fi şi sloganul mişcării pentru independenţa Scoţiei. După mai bine de trei secole de apartenenţă la Regatul Unit al Marii Britanii, scoţienii ar urma să-şi decidă viitorul în 2014. După luni de negocieri, premierul David Cameron şi şeful guvernului scoţian, Alex Salmond, au semnat înţelegerea care va permite organizarea unui referendum pe această temă. Conform cerinţei guvernului britanic, pe buletinul de vot ar urma să figureze o singură întrebare privind separarea Scoţiei de Regatul Unit, cu două variante de răspuns: 'da' sau 'nu'.

Prin dorinţa lor de obţinere a independenţei, scoţienii s-au alăturat comunităţilor care vor să-şi urmeze propriul drum. Cu precădere regiunile bogate ale Europei cer să se desprindă de ţară. De exemplu, conform unei analize Eurostat, realizate în 2009, Catalonia şi Ţara Bascilor asigurau aproape un sfert din PIB în condiţiile în care cele două regiuni se întind pe mai puţin de 10% din suprafaţa Spaniei.

Probabil, în curând, nici nordul Italiei (Tirolul de Sud şi regiunea metropolitană Milano) nu va mai fi dispus să finanţeze sudul mai sărac al ţării. La rândul lor, scoţienii ar vrea să-şi păstreze veniturile obţinute din exploatarea zăcămintelor de petrol. Cea mai gravă, însă, este situaţia din Belgia - ţară în care separatiştii flamanzi cer tot mai vehement să se desprindă de sudul vorbitor de limbă franceză. Flandra asigură 60% din PIB-ul Belgiei.

Dar regiunile care luptă pentru separare nu au numai argumente de natură economică, susţine Prof. Silke Göttsch-Elten - etnolog la Universitatea din Kiel. Cea mai pregnantă este dorinţa acestora de a-şi defini identitatea: 'Limba, istoria comună sau tot ceea ce, în general, ţine de cultură', afirmă Silke Göttsch-Elten.

Înainte de orice, mişcările din vestul şi sudul Europei doresc să asigure independenţa grupurilor etnice cărora le aparţin. Dar, conform dreptului internaţional, secesiunea nu este permisă, deci nu se pot separa împotriva voinţei ţării-mamă, explică Prof. Christian Hillgruber de la Universitatea din Bonn. 'Juriştii sunt de acord că se poate ajunge la grave încălcări ale drepturilor omului sau chiar la genocid, cum s-a petrecut în Kosovo''. Destrămarea Cehoslovaciei (1993) a fost un proces paşnic, susţinut de ambele părţi (ulterioarele state ceh şi slovac).

Chiar dacă în anumite ţări, ca Spania sau Irlanda, grupările separatiste mai organizează lovituri, Christian Hillgruber este de părere că situaţia nu e mai tulbure comparativ cu îndelungatele războaie pentru independenţă din alte părţi ale lumii, cum ar fi Eritrea sau Sudan. În cazul secesiunii Scoţiei, de exemplu, problema ar fi consecinţele 'divorţului', în special 'împărţirea averii şi a datoriilor. Scoţia nu va deveni independentă fără a prelua şi o parte din datoriile Regatului Unit', spune prof. Hillgruber. În aceste condiţii, este posibil ca, în cele din urmă, scoţienii să opteze pentru mai multă independenţă economică faţă de Londra, dar fără a-şi lua rămas bun pentru totdeauna de la Regatul Unit.