Asociaţii de magistraţi, despre desfiinţarea SIIJ: Nerespectarea hotărârii CJUE poate aduce României sancţiuni pecuniare imense

Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, Asociaţia Mişcarea pentru Apărarea Statutului Procurorilor şi Asociaţia Iniţiativa pentru Justiţie atrag atenţia că nerespectarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021 poate determina aplicarea unor sancţiuni pecuniare imense României, într-o procedură de infringement.

Mesajul celor trei asociaţii vine în contextul în care Comisia Europeană a trimis Guvernului României o scrisoare în care cere clarificări privind decizia CCR 390 din 2021, care neagă dreptul UE. Acesta este primul pas procedural spre declanşarea procedurii de infringement (sancţionarea unui stat membru care nu respectă dreptul UE). Detalii aici.

Reamintim că, în luna iunie a acestui an, Curtea Constituţională (CCR) a decis, cu o majoritate de 7 la 2, că Secţia Specială de anchetare a magistraţilor este constituţională, iar desfiinţarea ei nu poate fi decisă decât de Parlament. În plus, CCR a atras atenţia judecătorilor de la instanţele ordinare de judecată că nu pot aplica decizia Curţii de Justiţie a UE (CJUE) în detrimentul deciziilor CCR. Practic, Curtea a decis că dreptul intern este mai puternic decât dreptul UE.

“Asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor români au arătat constant în ultima perioadă că nerespectarea unei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate determina Curtea, la cererea Comisiei Europene, într-o procedură de infringement, să impună sancţiuni financiare, sub forma unei sume forfetare şi/sau a unei plăţi zilnice. Sancţiunile sunt calculate ţinând seama de importanţa normelor încălcate şi de impactul încălcării asupra intereselor generale şi private, perioada în care nu a fost aplicat dreptul UE, capacitatea statului membru de a plăti (amenzile trebuie să aibă un efect disuasiv).

Suma este propusă de Comisia Europeană şi poate fi modificată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea sa. În cazul Poloniei, existau indicii serioase că suma în cauză ar putea ajunge, anual, spre cel puţin 1% din produsul intern brut al Poloniei, respectiv 5,2 miliarde euro. Reiterăm faptul că o situaţie similară există şi în România. O nesocotire a principiilor elementare ale statului de drept, aşa cum au fost interpretate de CJUE, de către unul dintre statele membre, poate justifica o sancţiune imensă, apreciată la nivelul a cel puţin 1% din produsul intern brut al statului membru care refuză să pună în aplicare hotărâri ale CJUE în privinţa statului de drept”, au precizat asociaţiile.

Comunicatul integral al celor trei asociaţii

Asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor români au luat cunoştinţă din presa română de scrisoarea trimisă de Comisia Europeană Guvernului României în data de 18 octombrie 2021, prin care se solicită clarificări legate de nerespectarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18 mai 2021, pronunţată în cauzele conexate C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-379/191, Asociaţia Forumul Judecătorilor din România şi alţii.

În hotărârea amintită, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că România trebuie să ia măsurile adecvate pentru a îndeplini obiectivele de referinţă fixate în MCV, “ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană, în special de recomandările formulate în rapoartele MCV”, această obligaţie fiind în sarcina „fiecărui organ al statului membru în cauză”.

CJUE a decis ca reglementările care guvernează organizarea justiţiei în România, cum sunt cele referitoare la numirea interimară în funcţiile de conducere ale Inspecţiei Judiciare şi la înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei Secţii pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928, astfel încât acestea trebuie să respecte cerinţele care decurg din dreptul Uniunii şi în special din valoarea statului de drept prevăzută la articolul 2 TUE.

Articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care îi permite acestuia din urmă sa facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcţiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi.

De asemenea, articolul 2 şi articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care prevede înfiinţarea în cadrul Ministerului Public a unei secţii specializate care are competenţa exclusivă de a ancheta infracţiunile săvârşite de judecători şi de procurori fără ca înfiinţarea unei astfel de secţii să fie justificată de imperative obiective şi verificabile legate de buna administrare a justiţiei şi să fie însoţită de garanţii specifice care să permită, pe de o parte, să se înlăture orice risc ca această secţie să fie folosită ca instrument de control politic al activităţii respectivilor judecători şi procurori susceptibil să aducă atingere independenţei acestora şi, pe de altă parte, să se asigure că respectiva competenţă poate fi exercitată în privinţa acestora din urmă cu respectarea deplină a cerinţelor care decurg din articolele 47 şi 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

De altfel, CJUE reţine în mod clar că: “219 Din elementele aflate la dispoziţia Curţii şi din Raportul Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu din 22 octombrie 2019 privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare [COM(2019) 499 final, p. 5] reiese că exemple practice luate din activităţile SIIJ sunt de natură să confirme realizarea riscului, menţionat la punctul 216 din prezenta hotărâre, ca această secţie să se asemene unui instrument de presiune politică şi să intervină pentru a schimba cursul anumitor anchete penale sau al unor proceduri judiciare privind, printre altele, fapte de corupţie la nivel înalt într‑un mod care ridică îndoieli cu privire la obiectivitatea sa, aspect a cărui apreciere revine instanţelor de trimitere, conform jurisprudenţei amintite la punctul 201 din prezenta hotărâre.”

Asociaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor români au arătat constant în ultima perioadă că nerespectarea unei hotărâri pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate determina Curtea, la cererea Comisiei Europene, într-o procedură de infringement, să impună sancţiuni financiare, sub forma unei sume forfetare şi/sau a unei plăţi zilnice. Sancţiunile sunt calculate ţinând seama de importanţă normelor încălcate şi de impactul încălcării asupra intereselor generale şi private, perioada în care nu a fost aplicat dreptul UE, capacitatea statului membru de a plăti (amenzile trebuie să aibă un efect disuasiv). Suma este propusă de Comisia Europeană şi poate fi modificată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea sa. În cazul Poloniei, existau indicii serioase că suma în cauză ar putea ajunge, anual, spre cel puţin 1% din produsul intern brut al Poloniei, respectiv 5,2 miliarde euro.

Reiterăm faptul că o situaţie similară există şi în România. O nesocotire a principiilor elementare ale statului de drept, aşa cum au fost interpretate de CJUE, de către unul dintre statele membre, poate justifica o sancţiune imensă, apreciată la nivelul a cel puţin 1% din produsul intern brut al statului membru care refuză să pună în aplicare hotărâri ale CJUE în privinţa statului de drept. Niciun stat membru, prin niciuna din puterile sale, legislativă, executivă, judecătorească ori prin organele sale administrative, nu ar trebui să fie vreodată tentat să ignore hotărârile CJUE în acest domeniu. În cazul României, 1% din produsul intern brut ar însemna, anual, suma de 2,3 miliarde euro cu titlul de sancţiuni financiare pentru nerespectarea hotărârilor CJUE (aproximativ 7 miliarde de euro pentru următorii trei ani).

Amintim că, în cazul Bulgariei, printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2015, Tribunalul Regional Yambol s-a pronunţat cu privire la încălcarea dreptului Uniunii Europene imputabilă Parlamentului, Curţii Supreme de Casaţie din Bulgaria, precum şi Agenţiei Naţionale pentru Privatizare, rezultată din aplicarea reglementărilor naţionale contrare dreptului Uniunii Europene. Tribunalul Regional Yambol a decis ca acţiunea este admisibilă, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE, care impune ca statele membre să se abţină de la orice măsură de natură să pună în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. În motivare, instanţa naţională s-a întemeiat şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în temeiul căreia fiecare stat membru este obligat să repare daunele cauzate persoanelor prin încălcări ale dreptului Uniunii care le pot fi atribuite în special privind legislaţia naţională contrară dreptului UE. În consecinţă, Tribunalul Regional Yambol a obligat Curtea Supremă de Casaţie din Bulgaria, Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Parlamentul să plătească reclamantei suma de aproximativ 350.000 de euro.

De asemenea, prin hotărârea Tribunal Supremo din Spania din 23 ianuarie 2004, judecătorii Tribunalului Constituţional din Spania au fost găsiţi civilmente responsabili pentru prejudiciul cauzat unei persoane, pentru că au declarat inadmisibil un recurso de amparo, refuzând să se pronunţe cu privire la cererea de protecţie a drepturilor fundamentale, fiind obligaţi la plata de despăgubiri în cuantum de câte 500 de euro fiecare. În susţinerea argumentaţiei sale, Tribunal Supremo a menţionat jurisprudenţa CJUE cu privire la răspunderea statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii Europene, atunci când aceasta reiese din soluţia unei instanţe naţionale de ultim grad (cauza Kobler, C-224/01, hotărârea din 30 septembrie 2003).