Aproape toată lumea virează în mod natural la stânga atunci când merge pe jos – şi încă nu avem nicio idee de ce

În 2020, în timpul pandemiei de COVID-19, unii cercetători studiau o problemă practică: cum se deplasează oamenii într-un spaţiu închis atunci când li se cere să păstreze distanţa unii faţă de alţii? Vizionând înregistrările de nenumărate ori, aceştia au observat ceva ciudat: aproape toţi participanţii mergeau în bucle care se învârteau în aceeaşi direcţie, întotdeauna în sens invers acelor de ceasornic, potrivit The Conversation.

Şi mai ciudat, niciunul dintre ei nu părea să fi observat că făcea asta. Această observaţie i-a determinat pe cercetători să pornească într-o căutare de cinci ani pentru a afla de ce oamenii se comportă astfel. Efectul în sine este uşor de descris.

Lasă o mulţime să se plimbe într-un spaţiu închis, fără o destinaţie anume, şi aceasta va începe încet să se rotească, aproape întotdeauna spre stânga. Nimeni nu dirijează acea mişcare. Nimeni nu o decide.

Pentru un fizician, acest fenomen pare un exemplu clasic de "comportament emergent": un model colectiv care se naşte din nenumărate interacţiuni mici, fie între indivizi, fie între indivizi şi mediul înconjurător. Acestea au fost cele două ipoteze principale ale cercetătorilor, pe care au încercat să le valideze separat.

Nu era vorba de încăpere. Prima bănuială a cercetătorilor se baza pe interacţiunea dintre pietoni şi pereţii încăperii. Un studiu anterior din domeniul neuroştiinţelor descoperise că persoanele dreptace tind să vireze la stânga, iar cele stângace la dreapta, o tendinţă subtilă legată de mici diferenţe între cele două emisfere cerebrale.

Deoarece majoritatea participanţilor iniţiali erau dreptaci, era rezonabil să se presupună că vârtejul colectiv nu era altceva decât suma preferinţelor individuale, transformată într-o buclă de pereţii care îi înconjurau.

Pentru a testa această ipoteză, cercetătorii au conceput un nou experiment care a început înainte ca mulţimea să se adune în arenă. Câte un voluntar pe rând, aceştia mergeau drept spre un perete, iar noi înregistram în ce direcţie se întorceau când ajungeau acolo.

Cunoscând preferinţa fiecăruia, cercetătorii au putut apoi să clasifice oamenii în funcţie de această caracteristică şi să observe rezultatul. Dacă pereţii şi lateralitatea ar fi fost răspunsul, un grup de stângaci sau, şi mai bine, de persoane care se îndreptau exclusiv spre dreapta, ar fi trebuit, în cele din urmă, să inverseze rotaţia şi să se mişte în sensul acelor de ceasornic. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Indiferent dacă cercetătorii umpleau sala cu persoane care se îndreptau spre dreapta sau cu stângaci, tendinţa de rotaţie în sens invers acelor de ceasornic s-a menţinut.

Poate că prezenţa pereţilor în sine stătea la baza acestui efect de orientare. Pentru a afla, cercetătorii au mutat experimentul în aer liber, într-un teren de joacă şcolar foarte mare, deschis, de 3.000 de metri pătraţi, fără pereţi de delimitare, şi au lăsat peste o sută de adolescenţi să se plimbe fără nimic care să-i ghideze. Efectul de rotaţie nu numai că a persistat, ci a devenit şi mai puternic. Evident, camera nu era de vină.

Nu era vorba de cultură

Aşa că a rămas al doilea suspect: modul în care interacţionăm unii cu alţii. Când doi pietoni se întâlnesc faţă în faţă, fiecare face un pas la o parte, ceea ce duce la binecunoscutul fenomen de formare a benzilor de circulaţie.

Dar partea pe care o alegem nu este aleatorie şi este de obicei determinată de partea pe care se circulă cu maşina. În Spania, la fel ca în restul Europei continentale, ne dăm la o parte spre dreapta, ceea ce lasă ceva spaţiu în stânga noastră pentru că persoana care vine din sens opus să facă acelaşi lucru.

Poate, s-au gândit cercetătorii, originea mişcării în sens invers acelor de ceasornic nu era altceva decât o manifestare a acestui fenomen. Dacă pietonii tind să se dea la dreapta la fiecare interacţiune, vor ajunge să meargă cu peretele la dreapta, deplasându-se în sens invers acelor de ceasornic. Dacă acest lucru ar fi adevărat, o mulţime japoneză ar trebui să se învârtă în sensul acelor de ceasornic, deoarece, în Japonia, oamenii conduc şi se dau la stânga, iar formarea coloanelor are loc pe partea opusă faţă de Spania.

O imagine dintr-unul dintre studiile noastre, în care se poate observa clar tendinţa generală către o spirală în sens invers acelor de ceasornic (în albastru). Imagine proprie. Am contactat un coleg din Tokyo, convinşi că el va observa mulţimea învârtindu-se în sensul acelor de ceasornic. Noile experimente s-au soldat cu un nou eşec. Mulţimea japoneză s-a învârtit în sens invers acelor de ceasornic, aşa că ipoteza noastră era greşită.

O explicaţie culturală rămânea încă valabilă: un obicei dobândit pe parcurs, cum ar fi direcţia în sens invers acelor de ceasornic în care este construită aproape fiecare pistă de atletism. Aşa că cercetătorii şi-au îndreptat atenţia către copiii de grădiniţă, care abia începuseră să asimileze convenţiile adulţilor. Departe de a se estompa, tendinţa lor de a se mişca în sens invers acelor de ceasornic a fost cea mai puternică pe care am măsurat-o oriunde.

Răspunsul se află în interiorul nostru, consideră cercetătorii. Dacă nu este vorba de grup, de mediul înconjurător sau de obiceiurile noastre sociale, mai rămânea un singur loc: o trăsătură pur individuală, ceva biomecanic sau înrădăcinat în creier.

Pentru a testa acest lucru, organizatorii studiului au rugat peste 200 de voluntari să meargă singuri, pe rând, într-o arenă goală. Fără nimeni cu care să se ciocnească şi fără o mulţime pe care să o urmeze, o majoritate clară s-a deplasat totuşi în sens invers acelor de ceasornic.

Timp de decenii, s-a presupus că astfel de modele colective rezultă din interacţiunile dintre pietoni. În acest caz, datele arată exact opusul; modelul există deja la o singură persoană care merge singură.

Într-adevăr, introducând într-un model doar datele privind mişcarea individuală, cercetătorii au reuşit să reproducă vârtejul întregii mulţimi. În acest caz, şi contrar a ceea ce se întâmplă în fenomenele colective emergente, întregul nu este mai mult decât suma părţilor; este exact acelaşi lucru.

Iată însă concluzia sinceră: încă nu se ştie de ce acest lucru provoacă această tendinţă la nivel individual. Cercetătorii au căutat o legătură cu lateralitatea (mâna dominantă), piciorul dominant, ochiul dominant, sexul etc., etc… şi nu au găsit nimic. Studiile asupra persoanelor care merg cu ochii legaţi, care tind să se abată în spirală într-o parte, sugerează ceva mai profund, poate asimetrii subtile în urechea internă care ne modifică uşor simţul orientării drepte.

Dar, în starea actuală a lucrurilor, nu se poate oferi nicio explicaţie pentru acest fenomen. În orice caz, faptul că se ştie că această tendinţă ţine mai degrabă de individ decât de grup este totuşi valoros şi ar putea schimba modul în care se modelează şi proiectează spaţiile pe care le împărtăşim: locuri precum aeroporturile, gările şi muzeele, unde fluxul fluid al oamenilor contează.

Aceeaşi înclinare spre stânga se manifestă chiar şi la animale, de exemplu în bancurile de peşti şi în coloanele spiralate ale furnicilor soldat. Forţa care împinge un om singur spre stânga s-ar putea dovedi, în cele din urmă, a fi mult mai veche decât însăşi umanitatea.