ANALIZA lui Moraru: "Cazul Paşca (azilele din Bihor) vorbeşte despre un stat care îşi abandonează propriii cetăţeni"
Analistul Mihai Răzvan Moraru a abordat unul dintre cele mai controversate subiecte ale zilei - cazul azilelor din Bihor care au fost recent vizate de DIICOT.
ANALIZA lui Moraru
Într-o societate modernă, fiecare om ar trebui să aibă dreptul să moară cu demnitate.
Nu abandonat. Nu uitat. Nu plimbat între instituţii care îşi pasează responsabilitatea.
Iar cazul Paşca nu vorbeşte doar despre un om şi despre o anchetă. Vorbeşte despre un stat care, de ani întregi, îşi abandonează propriii cetăţeni şi îi lasă pe alţii să îi îngrijească, indiferent dacă au sau nu dreptul, pregătirea ori resursele necesare. Dar vorbeşte şi despre noi, ca societate!
Există o anchetă, există o justiţie (aşa cum e ea azi) şi aştept mai multe informaţii. Nu pot eu stabili dacă au fost comise acte de violenţă, de abuz împotriva acelor seniori.
Dar văd câteva anomalii majore în spaţiul public, care mi se par extrem de grave:
1. M-am uitat pe presa locală şi pe pagina domnului Paşca. Şi am găsit nenumărate postări şi articole în care erau prezentaţi seniori şi persoane cu dizabilităţi aduse la centrul Paşca de către autorităţile române, cu maşini de poliţie sau cu ambulanţe. Dacă acel centru era ilegal de peste 10 ani, atunci cine şi de ce a trimis oameni acolo? Da, de 10 ani!
Practic, autorităţile (toate cele numite mai sus, plus toţi şefii de instituţii şi miniştrii care ştiau de problemă) au acceptat că o persoană să preia această activitate, pe persoană fizică, pentru că, pentru angajaţii statului aşa a fost mai simplu. Nu le-a păsat de acei oameni, nu au avut o minimă decenţă. Au avut doar un singur obiectiv: hai să scăpăm de ei şi de responsabilităţi, alegând varianta cinică a abandonului.
Aşa arată un stat defect, nepăsător, disfuncţional. Şi nu exagerez deloc!
E un haos care se amplifică în fiecare an.
Dacă mâine poliţia îşi predă rolul altor persoane fizice, spitalele unor asociaţii şi companii, iar armata deleagă securitatea către alte persoane, ar fi ok?
Normal că nu, pentru că am avea anarhie! Şi totuşi plătim taxe, tot mai mari !
2. Ancheta DIICOT ar trebui să îi includă pe toţi medicii, primarii, asistenţii sociali, poliţiştii şi şefii de instituţii care au încălcat în mod voit şi conştient legea, trimiţând în astfel de situaţii pacienţi.
Dacă DIICOT consideră că acolo au avut loc infracţiuni majore, că oameni au murit, că alţii au avut de suferit, atunci este obligatoriu ca ancheta să stabilească şi răspunderea tuturor funcţionarilor care au trimis oameni într-un centru despre care acum se spune că funcţiona ilegal. Dar pe toţi!
Spre exemplu, oare medicul care a transferat acolo un senior ce urma un tratament, a verificat dacă acolo exista personal medical, sau nu? Dacă nu, ce fel de medic este?
Altfel, va fi doar un nou caz în care statul impotent este iertat, în timp ce privatul este condamnat.
Fix aşa cum şcoala sau spitalul de stat primesc derogări şi se închid ochii, în timp ce şcoala privată sau spitalul privat sunt asediate de controale, amenzi şi anchete, chiar dacă îndeplinesc mult mai multe criterii decât o face unitatea de stat.
Nu poţi funcţiona cu o singură lege, dar cu două sisteme de evaluare. Dacă legea îţi impune anumite condiţii, şi privatul, dar şi statul trebuie să le respecte. Angajaţii de acolo trebuie amendaţi şi condamnaţi dacă încalcă legea, fără a închide ochii la sistemul de stat.
Dacă legea este prea restrictivă, atunci ea trebuie schimbată. Dacă ea impune condiţii care nu pot fi îndeplinite, atunci cetăţenii trebuie informaţi, iar autorităţile trebuie să explice de ce nu se poate. Dar, de multe ori, politicienii fac doar un singur lucru: impun reguli noi, dure, fără a face şi ceva pentru a schimba sistemul. Se face spectacol mediatic, până la următoarea tragedie.
Însă comparaţia între a îngriji un senior sau o persoană cu dizabilităţi într-un centru fără expertiză şi autorizare si a fi lăsat pe stradă, este anormală. Nu asta trebuie să fie comparaţia. Trebuie să comparăm cu legea, cu obligaţiile şi ceea ce ne dorim de la noi ca societate. Dacă ne vom compara mereu cu cea mai gravă posibilitate, oare cum vom avansa?
Dacă doar vom înlocui legea şi standardul cu mila, atunci vom deveni o societate fără reguli şi viitor.
Da, DIICOT a vrut să facă ieri un spectacol mediatic din acest caz. Dar asta nu anulează ancheta.
Da, unele azile ale groazei, cum au fost numite, funcţionau cu autorizaţie. Iarăşi, nu doar foaia e problema, ci regulile şi controlul.2.BOR are de dat câteva explicaţii.
Motivul? Primăria şi Biserica au refuzat înhumarea în cimitirul localităţii. De ce?
Ştiu, pentru preoţi înmormântarea este o sursă de venit, cu toate pomenile care o însoţesc. Dar moartea nu ar trebui să fie şi ea un motiv de diferenţiere a oamenilor. Iar Biserica are datoria de a le impune preoţilor condiţii speciale pentru cazurile sociale. Nu laşi o persoană săracă în afara Bisericii, nu refuzi înhumarea, doar pentru că nu există o persoană care să deconteze.3.Acolo există un cimitir ilegal, într-un câmp.
Iar asta este o încălcare gravă a legislaţiei şi a normelor de securitate.
Nu se apucă de mâine fiecare să îşi facă propriul cimitir, unde consideră. Există reglementări de sănătate publică şi ele nu sunt puse în lege doar pentru a ne da deştepţi.
Dar oare cum au fost emise documentele necesare pentru înhumare? Sau nu au fost emise?
4. România are multe victime ale sistemului: seniori singuri şi abandonaţi de stat (de multe ori şi de către familie), persoane cu handicap, copii orfani, persoane din medii defavorizate care au o boală gravă, incurabilă.
Lor, statul le-a oferit mereu o mizerie de venit: indemnizaţii de câteva sute de lei/lună, pensii mizerabile, acces la medicamente cu mult sub nevoi şi spitale aglomerate şi, în multe cazuri, lipsite de condiţii umane.
Cunosc bine mediul rural, unde există mulţi seniori care trăiesc iarna în frig, care suportă vara zile caniculare, care nu îşi mai pot duce o găleată de apă, care nu pot ajunge la un medic. Copiii lor fie sunt plecaţi din ţară, fie prin ţară. Unii îi vizitează de 2-3 ori pe an, alţii i-au abandonat complet.
Aşa cum persoane cu handicap nu au acces la şcoală, la spital şi la o alimentaţie adecvată.
Dar avem autorităţi locale care merg doar cu 100 de lei în ziua votului, asistenţi sociali care încasează salariul, dar nu trec pe la ei cu lunile.
Dar adevărul este ca statul nu este singurul vinovat. Foarte mulţi ajung singuri pentru ca şi familiile au dispărut din viaţa lor.Asta trebuie spus!
5. Şi ajungem la direcţiile de asistenţă socială. Cele mai multe sunt politizate, pepiniere pentru tineretul de partid. Socialist, normal, în cele mai multe cazuri. Culmea ironiei.
Bugetele alocate nu sunt deloc mici, dar banii ajung mai mult în buzunarul celor care au puterea, care stăpânesc acest sistem, iar cei aflaţi în suferinţă primesc, de multe ori, mai nimic.
Un sistem social parazitat de corupţie, prin care primarii îşi asigură o bază de votanţi, în cârdăşie cu anumiţi medici, pentru a include în listele de beneficiari oameni care nu au probleme, care pot munci, care nu sunt bolnavi, care nu au un handicap. Şi aşa se face că bugetul se scurge prin toate aceste găuri.
Adăugaţi aici contractele prin care antreprenorii de casă aduc materiale medicale şi alimente expirate, adăugaţi furtul din programele de consiliere şi de asistenţă.
6. Sistemul medical. De prea multe ori am ajuns în situaţia în care un medic sau o asistentă nu încearcă să găsească soluţii pentru seniorii care ajung acolo. Că e indiferenţă sau un mod de lucru al sistemului, nu ştiu.
Seniori abandonaţi sau plimbaţi între diverse instituţii medicale, liste cu intervenţii chirurgicale întârziate, pacienţi trimişi acasă fără investigaţii sau tratament corespunzător.
Să vorbim şi de atitudine : „Ce mai vrei, tataie, la vârsta asta? De unde să îţi mai dăm noi sprijin? Nu vezi ce plină e sala de aşteptare?”
Nu ne preţuim seniorii. Îi vedem ca pe o povară, de multe ori preocupaţi doar de timpul nostru, de banii noştri, fără a înţelege că aceşti oameni au fost cei cărora le datorăm toate serviciile pe care le-am primit din partea statului când eram tineri. Că ei au fost oameni activi, care au construit mult înaintea noastră.
Şi ajung la ultimul punct.
Mulţi seniori sunt văzuţi ca o povară, pentru că azi nu au o situaţie financiară bună sau sunt deconectaţi de la societate.
Dacă vezi acum un senior trăind pe străzi său într-o casă care stă să cadă, automat te gândeşti că el a fost un hoţ sau un leneş, fără a-i cunoaşte povestea sau vremurile în care el a trăit. Îi judecăm fără a încerca să le aflăm suferinţele, problemele şi cauzele pentru care şi-au pierdut casa sau familia.
Asta l-am auzit spunând într-un interviu mai vechi şi pe domnul Paşca. Spunea că unii nu merită condiţii mai bune, că toată viaţa lor au fost nişte paraziţi sociali. Dar de unde ştie dumnealui? Îi cunoaşte viaţa unui senior care a trăit timp de 70 de ani la 400 de km distanţă? Nu!
Este însă aceeaşi atitudine de a judeca oamenii doar pentru că azi ei se află într-o poziţie fără putere, iar “judecătorul” le simte slăbiciunea şi vrea să îşi impună superioritatea. Un punct periculos, de la medicul care face asta, la asistentul social sau ONG-istul care are această abordare.
Nu te obligă nimeni să ajuţi pe timpul tău sau pe banii tăi. Tu eşti obligat să îţi faci bine meseria de medic, de asistent social sau rolul asumat, de ONG-ist.
Iar mâine vei ajunge tu acest senior. Şi, la cât nu ne pasă în ţara asta de viitor şi de educaţia financiară, mulţi vor ajunge în acelaşi punct: fără sprijin, fără o situaţie financiară care să le permită o pensionare liniştită. Şi vor aştepta ajutor de la acelaşi stat, condus de aceleaşi personaje, pentru ca tot lor le dau puterea.
Poate că aceasta este adevărata întrebare pe care ar trebui să ne-o punem după cazul Paşca – cea din titlul acestei postări!Nu dacă un om este vinovat sau nevinovat.
Ci dacă România mai este capabilă să ofere propriilor cetăţeni o bătrâneţe, o boală şi o moarte cu demnitate. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare dintre noi va ajunge dependent de cineva: de familie, de un medic, de un asistent social sau de stat.
Iar felul în care îi tratăm astăzi pe cei vulnerabili spune mai multe despre societatea noastră decât orice discurs politic. Civilizaţia unui stat nu se măsoară doar în autostrăzi, PIB sau salariu mediu.
Se măsoară şi în felul în care îşi tratează copiii, bolnavii şi seniorii.
Astăzi îi privim pe ei. Mâine, foarte probabil, vom fi noi în locul lor.
Imaginile sunt de pe pagina lui Viorel Paşca!
