ANALIZĂ. "Capitalul care nu se mai întoarce: Ce a pierdut preşedintele după conferinţa-maraton de la Cotroceni"

Ce ar mai putea fi de scris după valul de analize începute aseară şi încă în desfăşurare astăzi? Poate că tocmai asta: mai puţin despre ce s-a întâmplat şi mai mult despre ce rămâne după ce se întâmplă.

Întrebarea nu este dacă prestaţia a fost slabă. A fost. Aproape unanim s-a spus asta, şi unanimitatea, în România, e un eveniment rar, aproape suspect. Întrebarea adevărată este alta, mai tăcută şi mai incomodă: a existat, la Cotroceni, după seara trecută, un moment de evaluare onestă? Pentru că fără acest moment, situaţia preşedintelui nu se va stabiliza, se va complica pe zi ce trece.

Dincolo de decizia nedemocratică - interzicerea unui jurnalist la conferinţele de presă pe durata mandatului, când disputa cu jurnalistul Ovidiu Vanghele putea fi tranşată prin instrumente democratice, preşedintele sper să regrete şi să repare alegerea acestui sărac instrument: interdicţia. Sper ca preşedintele unui stat democratic să înţeleagă sincer că interdicţie nu tranşează o dispută. Asta se întâmpla doar în perioada regimului comunist, sau, mai aproape de vremurile noastre, asta se întâmplă în Rusia lui Putin. Mai grav este că ce a făcut preşedintele creează un precedent. De acum, orice primar, orice ministru, orice şef de instituţie va putea proceda la fel, invocând exact exemplul Cotroceniului.

Ce aş dori să mai completez. Nu mă interesează calculele electorale ale preşedintelui. Dacă domnia să nu respectă o regulă elementară a marketingului politic - aceea de a-şi securiza mai întâi propriul electorat şi abia apoi de a construi atragerea altor categorii - aceasta este problemă domniei sale. Problema reală este însă de altă natură, mai puţin electorală şi mai mult morală. Acţiunile acestea nu lovesc doar în propriul electorat. Ele depăşesc perimetrul electoral şi ajung să producă neîncredere, dezamăgire şi, adesea, ruşine în rândurile unor persoane publice care anul trecut s-au unit într-un efort comun pentru a-l ajuta să câştige alegerile.

Poate că domnia să nu conştientizează, dar în 2025 s-a produs un fenomen fără precedent în perioada postdecembristă: un lanţ impresionant de personalităţi s-a implicat public pentru a transmite un mesaj de mobilizare la vot. Mulţi dintre ei nu se implicaseră niciodată în astfel de acţiuni. Alţii nu aveau neapărat o simpatie aparte pentru Nicuşor Dan. Mobilizarea lor a venit dintr-o raţiune comună: necesitatea de a face scut în faţa pericolului extremist. A fost, dacă vreţi, un moment de generozitate civică. Rar, fragil şi greu de acum de repetat.

Astăzi, acei artişti, medici, influenceri, profesori şi personalităţi remarcabile ale acestei ţări sunt ironizaţi în spaţiul online şi primesc, din partea preşedintelui, o palmă dureroasă. Nu o palmă politică. O palmă de ordin moral: li se spune, indirect, că gestul lor a fost girat pentru un om care între timp şi-a pierdut busola morală.

La următoarele alegeri, când vom avea din nou nevoie de susţinerea lor publică, nu vom mai avea de unde să o luăm. Îşi vor vedea liniştiţi de vieţile lor, aşa cum au făcut şi până în 2025, cu sentimentul amar că au girat pentru ceva ce nu mai există. Aceasta este, de fapt, pierderea cea mai grea după conferinţa de presă de aseară: un capital de încredere care s-a construit o singură dată în 37 de ani şi care astăzi s-a făcut praf şi pulbere.

Articol scris pentru Epoch Times de Didona Goanţă, consultant comunicare politică. Punctele de vedere şi opiniile exprimate aparţin exclusiv autorului.