Şahul: Apariţie şi evoluţie fascinantă de-a lungul timpului

Şah
Şah (Pixabay.com)

Şahul este cunoscut în întreaga lume, însă originile lui nu sunt încă destul de clare, fiind deschise cercetărilor şi dezbaterilor. Cine a inventat cu adevărat acest joc ştiinţific? Care este originea acestui faimos exerciţiu mental pe care oamenii l-au jucat ca hobby în timpul liber? Există mai multe versiuni despre originea şahului dar cele mai multe consideră că ţara unde a apărut ar fi India, China sau Persia.

Cuvintele specifice „şah” şi „mat” sunt de origine persană, înseamnând „rege” şi „moarte”, adică „regele a murit”.

Şahul este poate cel mai popular joc din lume, un joc antic în care strategia şi inteligenţa jucătorilor sunt răsplătite. Există o varietate de legende şi povestiri despre istoria acestui minunat joc al minţii. Şahul este la fel de vechi ca civilizaţia: în săpăturile din Mesopotamia (regiune situată între râurile Tigru şi Eufrat) s-au găsit obiecte ce au demonstrat că şahul sau un joc similar au existat cu cel puţin 4000 de ani înainte de Hristos.

Duncan Forbes scrie în cartea sa „Istoria şahului” (Londra, 1860), că îşi are originea în India, în Valea Indusului, şi datează din secolul al VI-lea d.Hr., când filozoful Susa Ben Dahir a inventat acest joc, numit „chaturanga” sau „jocul celor patru părţi”, pentru recreerea şi amuzamentul regelui Indiei din acea perioadă, Belkib, care era bolnav şi dorea să uite de suferinţele sale.

O teorie alternativă este că şahul a apărut în Xiangqi, China, în secolul al II-lea î.Hr. David H.Li, un contabil pensionat şi traducător de texte chineze antice, a emis ipoteza că generalul Han Xin s-a inspirat dintr-o versiune anterioară a jocului Liubo pentru a dezvolta o versiune primitivă a şahului chinez în iarna anilor 204-203 î.Hr. Pe de altă parte, istoricul german Peter Banaschak afirma că teoria lui Li este nefondată, susţinând că lucrarea „Xuanguai lu”, scrisă de ministrul lui Niu Sengru (779-847) din dinastia Tang menţiona ca primă sursă acceptată varianta chineză din Xiangqi.

În Persia antică, poezia „Chatrang namag” este prima dovadă literară ce descrie piesele de şah şi anunţă apariţia jocului „chaturanga”, iar istoricii estimează că datează din secolul al VII-lea. În jurul secolului al VII-lea, o altă poezie, ”Xusraw Kawadan ud redag” scrisă în limba pahlavi menţionează „chaturanga”. Şahul Persiei Chosroes (531-579) a fost primul care a primit un set de piese de şah din India. Fiind cunoscut acest joc în Persia, arabii au fost aceia care l-au introdus în Spania în jurul anilor 1000. Cu siguranţă, primul oraş în care s-a jucat şah a fost Cordoba.

În Europa, şahul pătrunde cu ajutorul arabilor spanioli, dar şi pe alte căi. Unul dintre primele contacte cu acest joc au fost semnalate în Imperiul Bizantin, în Constantinopol, de unde se îndreaptă spre Rusia cam la începutul secolului al VIII-lea. Cel mai vechi text european, care conţine regulile jocului, este o carte din Evul Mediu intitulată „Versus de Scachisscris”, scrisă în versuri latine de un compozitor anonim din secolul al X-lea. Se crede că provine din anii 900 şi 950 din nordul Italiei.

Secolul al XII-lea ne aduce o poezie compusă în ebraică de filosoful Abraham Ibn Ezra (1089-1164), iar în secolul al XIII-lea a apărut un manuscris intitulat „Cartea jocurilor” ce se ocupă de şah, mese regale şi zaruri, acestea fiind elaborate sub patronajul regelui Alfonso al X-lea. Regulile jocului încep să se mai schimbe şi vedem că în 1475, în Spania, piesa reginei, care înlocuieşte consilierul sau vizirul arab, dobândeşte mişcările actuale.

La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al IX-lea sunt publicate primele cărţi de şah, ce ajută la răspândirea noilor reguli în toată Europa.

În 1495, Francesch Vincent publică prima carte de şah cu titlul „Libre dels jochs partits dels schacs en nombre de 100” - Cartea jocurilor şi jocurile de şah în număr de 100” în Valencia. Multă vreme s-a crezut că această carte este pierdută, însă în 2005, J.Ant.Garzon a descoperit o copie în Italia şi a publicat-o în cartea sa ”Întoarcerea lui Francesch Vincent: Istoria apariţiei şi extinderea şahului modern”.

În 1498 apare cartea de şah a primului profesor recunoscut Luis Ramirez de Lucena, tipărită la Salamanca cu titlul „Repeticion de Amores e Arte din Axedres con CL Juegos de Partido”. Este scrisă în caligrafia gotică unde explică noile reguli ale jocului.

În 1512 apare la Roma cartea lui Pedro Damiano intitulată „Questo libro e da imparare giocare a scachi et de le partite”. Această primă ediţie a marcat începutul şahului modern. Primele cercuri de şah apar în Peninsula Iberică şi în Italia.

Epoca modernă a şahului poate fi însă localizată în secolul al XV-lea, unde piesele au căpătat forma pe care o au în prezent. Primul analist serios al jocului a fost spaniolul Ruy López de Segura, care în 1561 a descris regulile care sunt încă utilizate. Primul regulament tipărit a fost publicat de Francois Philidor cu titlul „Analyze du jue des echecs” în 1749, care a fost tradus în mai multe limbi şi a ajutat la răspândirea jocului.

Prima competiţie internaţională de şah a fost organizată în Castilia (Spania) în 1562, unde maeştrii spanioli Alfonso Ceron şi Ruy Lopez de Segura s-au confruntat cu italienii El Putino şi El Siracusano.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, Ruy Lopez de Sagura era considerat cel mai bun jucător din lume. A fost învins însă în 1575 în primul turneu internaţional din istorie organizat la curtea lui Felipe al II-lea de calabrianul Giovanni Leonardo da Cutro, care l-a bătut apoi şi pe cel mai bun jucător portughez El Morro, apoi la Madrid l-a învins pe conaţionalul său Paolo Boi. Un alt jucător italian foarte bun la acea vreme era Giulio Cesare Polerio, care, împreună cu Alessandro Salvio şi Gioacchino Greco, au întemeiat epoca de aur a şahului italian ce se va încheia în anul 1634.

Prima cronică specializată în şah apare în publicaţia engleză „Liverpool Mercury” în 1813, iar la Paris prima revistă dedicată şahului s-a numit „Le Palamede”, un omagiu adus grecului Plamedes, care pentru un timp a fost considerat inventatorul şahului în timpul războiului troian.

La Londra în 1851 s-a organizat primul turneu modern de şah, câştigat de germanul Adolf Anderssen, împotriva lui Lionel Kieseritzky (Estonia) în aşa-numitul „joc nemuritor”.

Unele persoane afirmă că primul campion mondial la şah nu ar fi fost spaniolul Ruy Lopez de Segura, ci maestrul Wilhelm Steinitz, austriac de origine evreiască născut la Praga, care l-a învins pe maestrul german Johannes Zukertort în 1886. El a deţinut titlul până în 1894, când a fost învins de matematicianul german Emanuel Lasker, care a deţinut titlul timp de 27 de ani, un nou record, până în 1921 când este învins de cubanezul Raul Capablanca.

În 1924 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Şah (FIDE), care începe să guverneze lumea şahului. În 1927 este aprobat primul campionat de şah feminin, câştigat la acea vreme de cehoaica Vera Menchik, care a fost ucisă în bombardamentul din cel de-al doilea război mondial.

Am trecut puţin în revistă frumoasa evoluţie a acestui joc unic, ce ne fascinează şi uimeşte de secole. Există o mare varietate de ipoteze despre istoria şahului şi a originilor sale. Se poate spune că nicio persoană anume nu a inventat acest joc de renume mondial. El s-a schimbat de-a lungul secolelor şi probabil va continua să se schimbe.

Şi pentru a sublinia acest lucru vă voi da câteva exemple: Sunt 400 de posibilităţi diferite de mutări după prima mutare a ambilor jucători; 72.084 de mutări după primele două mutări; 9 milioane de mutări după primele trei mutări; 288 de bilioane de mutări după primele patru mutări. Numărul posibilităţilor primelor 40 de mutări distincte depăşeşte numărul electronilor din universul vizibil.

Pentru cei ce doresc să cunoască mai mult despre minunata lume a Şahului trebuie să ştie că în lume există doar 3 mari muzee ale Şahului: la Moscova, la San Luis, în Statele Unite, şi la Ankara în Turcia. În Europa putem vedea mici muzee modeste în Franţa, Italia, Portugalia şi Elveţia.

Cu toate că originea şahului este foarte disputată, cert este că, datorită frumuseţii sale, dăinuie de secole prin caracteristicile unice, putând fi ridicat la rang de artă.


România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Life & Style