Cum îşi aleg ţânţarii ţintele

Ţânţar
Ţânţar (Getty Images)

Odată cu sosirea verii apar şi ţânţarii. Există peste 3.000 de specii ale acestor insecte în întreaga lume, suficient pentru a ne strica noaptea oriunde ne-am afla.

Şi nu este de glumă. Aceste insecte mici - ţânţarii (Culicidae), o familie de insecte diptere din subordinul Nematocera - sunt considerate printre cele mai periculoase din lume şi contribuie la peste 725.000 de decese pe an. Nu există alte creaturi responsabile de pierderea unui număr atât de mare de vieţi umane în fiecare an ca ţânţarii. Şerpii ucid în jur de 50.000 de persoane pe an, în timp ce câinii (în principal prin transmiterea rabiei) ucid alte 25.000 de vieţi. Unele dintre cele mai temute animale, cum ar fi rechinii şi lupii, ucid mai puţin de 10 persoane pe an, potivit relatărilor publicaţiei El Pais.

De ce bâzâie ţânţarii când pornesc "la atac"?

Ţânţarii nu bâzâie să-şi avertizeze victimele, ci pentru a le atrage atenţia altor parteneri dispuşi să se împerecheze. Nu o pot evita. Singurul lucru care se întâmplă este că atunci când roiesc în jurul capului nostru în căutarea unui loc de aterizare şi să înţepe, bâzâitul (adica sunetul bătăilor din aripi) este mai tare.

Dar este de menţionat faptul că, deşi ambele sexe bâzâie la fel, cele care înţeapă şi sug sânge sunt femelele. Masculii nu înţeapă: se hrănesc cu nectar.

La unele specii, la femelă, nu se produce maturizarea oului fără consumarea sângelui de mamifere. Femelele pot transmite malarie, o boală infecţioasă gravă.

Dr. Louis M. Roth, care şi-a dedicat tinereţea unui studiu - pentru armata Statelor Unite ale Americii - cu privire la febra galbenă transmisă de ţânţari, a publicat în 1948 un articol în care, printre multe alte curiozităţi despre ţânţarul Aedes aegypti, a descoperit că masculii ignorau femelele ori de câte ori acestea se odihneau în „tăcere”.

În 2017, doi cercetători ruşi au prezentat dovezi copleşitoare despre rolul excepţional pe care îl joacă sunetul în viaţa ţânţarilor, care se datorează unui organ descoperit cu peste un secol şi jumătate în urmă de către dr. Christopher Johnston din Baltimore. După analizele efectuate cu ajutorul microscopului, dr. Christopher a descoperit că au un organ în antena lor (cunoscut de atunci cu numele de organul lui Johnston), care le permite să recunoască bâzâitul altor ţânţari.

Dar dr.Johnston nu a descoperit mecanismul prin care ţânţarii produceau zgomotul. Printre altele, deoarece nu l-a căutat, fiind convins că trucul se afla în schimbul de vibraţii produse de modificările care au loc atunci când insectele bat din aripi. A trecut o jumătate de secol înainte ca alţi oameni de ştiinţă să afle exact ce provoacă zgomotul. Doi britanici, entomologii Arthur E. Shipley şi Edwin Wilson, au descris în 1905 existenţa unui organ zimţat, situat la baza aripilor, care acţionează ca un clichet şi cauzează sunetul atunci când aripile se mişcă.

De ce şi cum femelele ţânţarilor îşi aleg victimele?

Cheia este în peisajul chimic invizibil al aerului din jurul nostru. Ţânţarii interpretează acest peisaj prin intermediul comportamentelor specializate şi organe senzoriale capabile să citească urmele chimice subtile găsite în transpiraţie. Ţânţarii depind de dioxid de carbon pentru a-şi găsi ţintele. Când expulzăm aerul din plămâni, dioxidul de carbon nu se amestecă imediat cu aerul, iar ţânţarii îl urmează imediat.

Ţânţarii percep aceste efluvii şi merg pe urmele lor, pe măsură ce percep concentraţii mai mari decât cele conţinute în aerul ambiental normal. Folosind dioxidul de carbon, ţânţarii pot localiza ţinte situate până la 50 de metri distanţă.

Ei bine, acum intră în funcţiune preferinţele ţânţarului!

Lucrurile încep să fie personalizate atunci când ţânţarul se află la aproximativ un metru de distanţă de grupul de potenţiale ţinte.

La distanţă mică, ţânţarii iau în considerare un număr mare de factori care variază de la o persoană la alta, incluzând temperatura pielii, prezenţa vaporilor de apă şi culoarea îmbrăcăminţii.

Oamenii de ştiinţă cred că cele mai importante elemente pe care ţânţarii se bazează atunci când aleg o ţintă specifică sunt compuşii chimici produşi de coloniile de microbi care trăiesc în pielea noastră. Bacteriile transformă secreţiile glandelor noastre sudoripare în compuşi volatili care sunt capturaţi de sistemul olfactiv situat în antenele ţânţarilor. Aceşti compuşi chimici sunt complecşi şi includ peste 300 de compuşi diferiţi, care variază de la o persoană la alta în funcţie de genetica şi mediul lor.

Potrivit unui articol publicat în revista ştiinţifică PLOS ONE (Composition of Human Skin Microbiota Affects Attractiveness to Malaria Mosquitoes), persoanele cu o mai mare diversitate de microbi în piele ar avea mai puţine înţepături de ţânţari decât cele cu mai puţină diversitate microbiană în epidermă. Diferenţele subtile în compoziţia efluviului chimic produs de diferite colonii de bacterii ale pielii pot explica diferenţele mari în numărul înţepăturilor pe care le are o persoană.

Deoarece nu putem controla compuşii chimici produşi de coloniile de microbi care trăiesc în pielea noastră, putem face puţin, cu excepţia evitării îmbrăcăminţii negre, deoarece, se pare, că ţânţarii iubesc această culoare.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Știință