Participarea la reconstituirea unei bătălii, o metodă inedită de a descoperi istoria (Interviu, partea a II-a)

Asociaţia 6 Dorobanţi, o organizaţie neguvernamentală al cărei principal domeniu de activitate este reconstituirea într-un mod cât mai fidel a bătăliilor istorice celebre, îşi propune să educe publicul din România şi în special tinerii, prin această metodă deosebită de redescoperire a istoriei.

Un reporter Epoch Times a discutat despre fenomenul reenactmentului istoric, cum a fost numit în Marea Britanie, cu preşedintele Asociaţiei 6 Dorobanţi şi directorul Institutului de Istoria Artei "G. Oprescu", dr. Adrian-Silvan Ionescu, care a relatat pentru publicaţia noastră despre evenimentele pe care le-a organizat Asociaţia, despre felul în care copiii şi tinerii pot face o incursiune realistă în istorie prin participarea ca spectatori sau ca actori direct implicaţi în redarea unor bătălii faimoase, precum şi despre proiectele pe care are pentru viitor organizaţia.

De asemenea, dr. Adrian-Silvan Ionescu a povestit şi despre peripeţiile legate de reconstituirile la care a luat parte Asociaţia de-a lungul timpului, inclusiv despre tradiţiile din diferite zone ale României, cât şi de peste hotare.

Epoch Times România prezintă pentru cititorii noştri partea a doua a interviului cu preşedintele Asociaţiei 6 Dorobanţi, Adrian-Silvan Ionescu.

Reporter Epoch Times: La ce evenimente care s-au desfăşurat la nivel internaţional a participat Asociaţia dumneavoastră?

Dr. Adrian-Silvan Ionescu: Waterloo, Austerlitz, Zneim, Jena, Terezin, Passchendale/Ypres, Schoenenbourg (pe linia Maginot), Walldürn, Hildburghausen în Germania,Turtucaia, Şipka, Plevna (Bulgaria), Colchester, Waltham Abbey, Farley Farm (ultimele trei în Regatul Unit al Marii Britanii), Camp Nelson în Kentucky, USA. În zonele mai îndepărtate, precum America sau Anglia, am reprezentat singur Asociaţia, din cauza distanţelor şi a costurilor ridicate ale deplasării pe care nu şi le pot permite unii dintre membri.

Ce proiecte aveţi în viitorul apropriat şi cel îndepărtat? Puteţi da câteva nume legate de viitoarele proiecte şi alte detalii, precum numărul participanţilor, locul şi perioada în care se vor desfăşura evenimentele?

Cele mai apropiate sunt peste câteva luni: Gettysburg 27-30 iunie, 5-7 iulie 2013 – celebrarea a 150 de ani de la luptă - şi Leipzig 19-21 octombrie 2013, reconstituirea bicentenarului Bătăliei Naţiunilor. Data limită pentru înscrieri în vederea participării la Gettysburg este 1 iunie anul curent dar, am avut curiozitatea să fac o socoteală privind numărul celor care şi-au anunţat participarea până la 14 februarie: erau înscrişi 2573 de inşi. Aşa că vă puteţi imagina proporţiile acestui epocal eveniment la care vin oameni din toată lumea. Eu sunt încadrat într-un contingent germano-olandez.

Pentru viitorul mai îndepărtat menţionez: bicentenarul bătăliei de la Waterloo în 2015 iar, de la anul şi până în 2018, în toată Europa, vor fi reconstituiri legate de centenarul Războiului cel Mare, la care evident vom participa. Avem în plan să organizăm şi noi câteva evenimente, mai ales că ne putem lăuda cu o bogată experienţă, atât locală cât şi internaţională.

Credeţi că ar fi o idee bună propunerea unor ore în care elevii să fie implicaţi în diferite procese de reconstituire a războaielor şi bătăliilor istorice celebre? Au oferit reprezentanţii Asociaţiei 6 Dorobanţi ajutor sau consultanţă în cadrul şcolilor şi liceelor în desfăşurarea unor astfel de ore?

Nu ni s-a solicitat aşa ceva. Evident, o asemenea solicitare ar trebui făcută pe o minimă bază contractuală pentru că necesită un efort din partea membrilor ce au ocupaţii diferite şi sunt implicaţi în diverse proiecte personale şi nu sunt disponibili oricând.

Evenimentele pe care le organizăm noi – precum Festivalurile militare din provincie, parăzile de Ziua Naţională (în Bucureşti sau în alte oraşe), ori Zilele Muzeului Militar Naţional sunt deschise publicului larg şi atunci orice dascăl informat îşi poate aduce elevii la eveniment. Să facem special pentru şcoli sau grădiniţe un anumit eveniment ar fi prea mult. Dar, la evenimentele menţionate avem totdeauna în vedere factorul educaţional: în program sunt prevăzute prezentări ale epocii istorice reconstituite, cu evocarea datelor, locurilor şi oamenilor ce au participat la ele în realitate.

Apoi expuneri privind uniformele şi echipamentul militar purtat în acele vremuri demult apuse, tactica de luptă, mostre de instrucţie de front, şi sunt regizate crâmpeie de viaţă cotidiană cazonă (raportul de dimineaţă, ridicarea drapelului, revista trupelor, întinderea corturilor şi aranjarea culcuşului pe un braţ de paie, pregătirea şi servirea mesei – unde, publicul este invitat să se ospăteze la rând cu trupele, din aceleaşi bucate şi cu aceleaşi ustensile modeste: blide de lut sau de lemn, gamele de tablă, tacâmuri de tinichea).

La Muzeul Militar sunt organizate chiar exerciţii de tir cu arme cu aer comprimat pentru copii şi tineret, sub atenta supraveghere a unor armurieri militari experimentaţi. Pe lângă acestea, fiecare membru al Asociaţiei este calificat să dea informaţii oricărui vizitator interesat care le solicită pentru că orice reînscenator este un istoric amator, pasionat şi bun cunoscător al detaliilor acestui hobby.

În fond, aceasta este o joacă: este o invitaţie în lumea mirifică a oamenilor maturi ce se joacă, în sfârşit, de-a soldaţii, aşa cum nu au putut-o face la vârste fragede, când încă se mai aflau sub vigilentă supraveghere părintească. Acest joc este facilitat şi de faptul că, la această vârstă, dispunem de fondurile necesare pentru a ne confecţiona uniformele dorite şi a ne echipa conform regulamentelor specifice epocilor ce le reconstituim. Totul se face sub strictă supraveghere şi cu maximă rigurozitate, pentru că jocul este, totuşi, serios! De altfel, unii dintre noi, am fost solicitaţi a da consultanţă ştiinţifică pentru anumite pelicule istorice şi prestaţia ne-a fost apreciată în cel mai înalt grad.

Consideraţi că ar trebui să existe o mai bună promovare turistică şi culturală în România a unor astfel de evenimente, atât în ţară cât şi peste hotare? Care ar fi metodele de promovare şi, ulterior, beneficiile pentru ţara noastră?

Da. Primăriile din Fundata şi Râşnov au inserat, de doi ani încoace, anunţuri despre festivalurile ce le găzduiesc în broşurile de promovare turistică pe care le editează şi au afişe cu aceste evenimente anuale. Şi pot spune că există deja un public fidel pentru aceste atracţii estivale. Mai mulţi invitaţi din străinătate, reconstituitori pasionaţi ca şi noi, au îndrăgit ţara, locurile vizitate, bucătăria naţională, şi şi-au propus ca, la viitoare participări, să îşi acorde un timp mai îndelungat pentru a petrece şi o vacanţă de câteva zile aici, împreună cu familia. Unii au şi făcut-o şi au plecat entuziasmaţi de frumuseţile naturale şi de obiectivele istorice vizitate. Acesta este un câştig, nu?

În fond, aceasta este o joacă: este o invitaţie în lumea mirifică a oamenilor maturi ce se joacă, în sfârşit, de-a soldaţii, aşa cum nu au putut-o face la vârste fragede, când încă se mai aflau sub vigilentă supraveghere părintească.

Spuneţi-ne, vă rog, câteva poveşti inedite legate de reconstituirile făcute de Asociaţia 6 Dorobanţi de-a lungul anilor?

Sunt multe poveşti interesante, ce merită a fi relatate. Prin această pasiune ai posibilitatea să-ţi faci multe cunoştinţe, să vezi multe locuri, să trăieşti multe experienţe de viaţă.

La Walldürn, unde reînscenam Războiul Civil american, căpitanul nostru a făcut inspecţia corturilor pentru că i se reclamase de la cavalerie că unii dintre infanterişti luaseră fânul pentru hrana cailor în loc de paie pentru a-şi umple saltelele. Iar cei descoperiţi a fi făcut astfel, au fost pedepsiţi să facă de planton de mai multe ori, noaptea, decât ceilalţi. Au fost pedepsiţi şi câţiva care luaseră micul dejun mai devreme decât fusese stabilit şi care, treziţi înainte de a fi sunată deşteptarea, glumiseră şi râseseră în cortul lor, deranjându-şi camarazii care încă mai sforăiau. Aceştia au fost trimişi într-o recunoaştere de o oră, pe ploaie, cu întregul echipament în spinare.

De obicei se doarme în corturi şi atunci se face un culcuş din paie peste care se pune o pătură militară. Dar există şi cazuri când ne sunt puse la dispoziţie diverse spaţii (săli de sport sau de spectacol, magazii, chiar foste cazărmi dezafectate) şi atunci putem folosi paturi de campanie, fie piese istorice, veritabile, fie copii contemporane.

Acum câţiva ani, la Waltham Abbey, unde fusese timp de vreo 300 de ani pirotehnia Angliei şi se mai păstrau clădirile industriale dezafectate, am fost cazaţi într-una din ele. Ne-am ales fiecare locul ce ni se părea mai potrivit pentru a ne întinde patul. Un francez care se temea de păianjeni – iar în acel loc se vedeau mari pânze ale acelui ţesător înnăscut – a ales să doarmă pe o masă, crezându-se mai în siguranţă. În toiul nopţii s-a auzit o bufnitură şi nişte scâncete speriate: amicul nostru căzuse de pe masă când încercase să se întoarcă de pe o parte pe alta. Evident tot dormitorul s-a trezit, au fost aprinse luminile, şi s-a făcut mult haz, în toate limbile.

La Farley Fărm House, în Chiddingly, East Sussex, Marea Britanie – casa-muzeu a fotografei de război Lee Miller şi a soţului ei, pictorul suprarealist şi istoricul de artă Roland Penrose – a fost făcută, în 2011, o evocare a războiului fulger (Blitz Krieg) din 1941, cu bombardamentele germane asupra Londrei. Trebuia să îmbrac o uniformă de colonel de vânători de munte român care, însă, nu se potrivea cu barbişonul şi favoriţii cultivaţi în vederea participării, peste vreo două luni, la un alt eveniment legat de secolul al XIX-lea, unde podoaba mea capilară ar fi fost de rigoare.

Eram în mare dificultate pentru că nu puteam să mă rad deoarece, în răstimpul rămas, nu-mi mai puteau creşte la dimensiunea dorită. Aşa că am găsit o soluţie: după ce am îmbrăcat vestonul kaki şi mi-am strâns moletierele ( treabă foarte dificilă dacă nu ai antrenament zilnic – de unde şi vechiul cântec de cătănie „Vai, săracu’ infanteru’/ Cum îi curge moleteru’…”), mi-am înfăşurat obrajii şi bărbia cu un bandaj, ca şi când aş fi fost rănit. Nu îmi prevenisem, însă, gazdele de intenţia mea aşa că, atunci când am ieşit din cameră deghizat în ofiţer invalid, am produs un puternic şoc: ai casei au sărit, speriaţi, de pe scaune şi m-au întrebat ce am păţit, dacă nu cumva trebuie să cheme salvarea. I-am liniştit şi le-am explicat de ce am procedat astfel.

Mai târziu, la ora prânzului am constatat că devenisem, într-adevăr, invalid fiindcă bandajul nu-mi permitea să deschid gura decât cu mari dificultăţi. Dar, după masă am devenit şi mai convingător ca rănit pentru că tifonul era abundant mânjit cu… ketchup! Deşi generalul Patton nu fusese în acea perioadă în Anglia, la respectiva manifestare a apărut şi un domn îmbrăcat ca acel brav ofiţer american. Amândoi străini de acel loc, era cazul să ne facem o fotografie împreună.

Există diferenţe de meniu de la o campanie la alta, de la o armată la alta. Pe frontul românesc, la Râşnov, de prânzişor se dă slănină şi telemea ori brânză de burduf, specifică locului – de cele din urmă, camarazii belgieni s-au plâns că sunt prea sărate şi aspre pentru palatinul lor. Este drept că, în campania de la Ypres (sau Passchendaele, 1917), pe pământ belgian, ne-au fost oferite enorme felii de pâine cu câte o feliuţă de caşcaval fără gust – subţire cât o coală de hârtie! – fie unse cu ou şi date la tigaie. Mai sănătos s-a mâncat la Terezin, unde se reînscena bătălia de la Przemysl (1914-1915).

Acolo soldaţii treceau prin faţa mesei pe care bucătarul aşezase o cutie încăpătoare de lemn plină cu felii mari de pâine neagră, vârtoasă, din care îşi alegeau, una sau două, după pofta inimii şi apetitul de dimineaţă, pe care întindeau – unii cu baioneta, alţii cu briceagul personal ori cu lingura de tinichea – un strat mai gros sau mai subţire de untură albă scoasă dintr-un borcan pântecos. Peste ea se presărau feliuţe de ceapă şi sare. Cei cu stomacul mai delicat puteau opta pentru un corn alb uns cu dulceaţă. Cafeaua şi ceaiul, ambele neîndulcite, erau turnate cu polonicul, de popotar, din marmită. În Europa Centrală, gulaşul este mâncarea standard, consistentă şi hrănitoare, la prânz sau cină. La noi, într-un impozant ceaun de tuci, bucătarul şef, a pregătit o excelentă tocană iar într-unul mai mic o mămăligă aurie, aburindă şi... fără cocoloaşe.

În Belgia masa principală era mai subţire: iahnie de cartofi sau orez cu dulceaţă – în cantităţi absolut neîndestulătoare. Ce-i drept, acolo se dă şi desert: o optime de măr, verde şi acru! În jurul cazanului bucătăriei de campanie, ce fumega promiţător, trebăluiau nişte vlăjgani graşi, doar în cămăşi, cu bretelele atârnând şi cu şorţuri dinainte – doar o şapcă ori un glengarry scoţian îi desemna a fi bucătari militari. Au simţit probabil compasiune pentru durduliul nostru camarad, sergentul Ney Demetrescu, şi i-au umplut gamela până la refuz. Erau acolo cel puţin patru sau cinci porţii normale. Că aşa e la armată: cine are protecţie trăieşte bine!
Britanicii sunt foarte atenţi la pompa militară: atât la Passchendaele cât şi la Colchester sau Waltham Abbey, imediat după deşteptare şi înaintea micului dejun, când trupa este echipată, se desfăşoară ceremonia ridicării steagului. O grupă de infanterişti e inspectată de un sergent care le controlează ţinuta şi le cercetează armamentul. Apoi grupa, având în frunte un soldat minuscul, formează garda drapelului ce e înălţat pe catarg în sunetul goarnei, în vreme ce toţi militarii imperiului, oriunde s-ar fi aflat şi în orice activitate ar fi fost prinşi, iau poziţie de drepţi şi fac front spre Union Jack.

Trebuie să fac o precizare: în ţară, datorită etăţii, a experienţei şi relaţiilor mele, deţin gradul de general de brigadă (am avansat de la rangul de locotenent colonel, din 2004 până în 2009). În schimb, atunci când particip la reconstituiri de bătălii celebre, în străinătate, mărşăluiesc ca simplu soldat, chiar dacă sunt cam vârstnic pentru aceasta.

Dar nu totdeauna port uniformă militară. Sunt situaţii când îmbrac şi alte ţinute. De pildă, la cea dintâi participare la Austerlitz, în 2005, nu eram încă înrolat în Regimentul 57 de Linie – poreclit „Le Terrible” – dar simţeam nevoia să fiu şi eu contemporan bătăliei. Aşa că am îmbrăcat un fastuos strai de boier velit – spătar al Valahiei, rang boieresc cu atribuţiuni militare – care mi-a oferit posibilitatea să mă alătur însuşi Împăratului Napoleon I, cu care am fost imortalizat într-o cadră. Ca simplu grenadier nu aş fi putut nici măcar visa a mă putea apropia de Marele Om, necum să fiu zugrăvit în anturajul său.

Când am fost la Tombstone, în Arizona, am încercat să mă adaptez mediului şi mi-am pregătit îmbrăcămintea potrivită: cizme scurte, vestă, legătură de gât, pălărie largă şi, la cingătoare, un toc de revolver gol – aşa cum era regula dată de sheriff ca toate armele să fie depuse la biroul său. Plimbându-mă pe străzi, am fost adesea luat drept unul dintre actorii ce interpretau, la ore fixe, fusilada de la O.K. Corral dintre fraţii Earp şi McLaury. Mi-am luat şi eu bilet pentru acel spectacol iar, după terminarea sa, când eroii principali, Virgil şi Wyatt Earp, ieşiseră din arenă şi aşteptau să se fotografieze cu spectatorii, m-am apropiat şi eu, cu timiditate, de grupul vajnicilor apărători ai legii. Cu voce de bas, sheriff-ul Virgil Earp, m-a încurajat să mă alătur lor pentru poză. Apoi, încruntând sprâncenele, a tunat spre ceilalţi amatori de amintiri western: „Uite cum trebuie să veniţi îmbrăcaţi la Tombstone, nu cu pantaloni scurţi şi cu papuci, cum văd pe mulţi dintre voi...” Evident, aceasta m-a flatat. Totdeauna am fost atent la detalii.

Dar, cel mai înălţător moment a fost invitaţia ce am primit-o din partea Casei Regale de a constitui garda de onoare pentru o ceremonie la Palatul Elisabeta, în cinstea Majestăţii Sale Regele Mihai I, în anul 2010. Vă puteţi imagina cum m-am simţit în momentul când am dat raportul Majestăţii Sale şi când L-am însoţit, la trecerea în revistă a trupei. Şi ce amintiri de-o viaţă vor avea Micii Dorobanţi prezenţi acolo! Pentru că, alături de trupa matură, asociaţia noastră are şi o component infantilă, după modelul celei instituite de generalul dr. Carol Davila în 1880, după Războiul de Independenţă: Micii Dorobanţi, care vor fi schimbul nostru de mâine. Aceşti copii sunt primiţi sub arme de la 5 ani şi pot rămâne până la 15 ani, dacă le place - şi tuturor le place, se crează o emulaţie între ei, visează să fie avansaţi, să primească decoraţii, să participe la cât mai multe campanii cu care se laudă în faţa colegilor de şcoală, care nu sunt implicaţi în asemenea acţiuni. De aici începe educaţia.