Oamenii deţin obiectele, sau obiectele deţin oamenii? Regal la Teatrul Nottara

Francisco Alfonsin Sanchez, Noul Locatar de la Teatrul Nottara
Francisco Alfonsin Sanchez, Noul Locatar de la Teatrul Nottara (Epoch Times România)

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să realizaţi că, de multe ori, obiectele care vă înconjoară nu sunt numai obiecte în sine ci şi receptori de emoţii şi amintiri. Ceşcuţa de cafea de la mama, setul de pahare primit cadou la măritiş, macrameul făcut de bunica, cămaşa spălată de o mie de ori la maşină dar care "încă păstrează parfumul" primului iubit, cu toţii ne înconjurăm de lucruri care şi-au pierdut conturul şi utilitatea şi au devenit, pe nesimţite, "teleportoare" emoţionale care ne poartă în trecut, sau mai bine spus, spre senzaţiile şi sentimentele vremurilor apuse, pe care ne-am dori, sfâşietor de mult, să le trăim măcar preţ de o clipă, din nou.

Obiectele devin furnizori de emoţii şi, în schimbul acelor câteva clipe de trăire (opreşte-te, clipă, eşti prea frumoasă, sună cunoscut?) îţi iau o bucăţică de suflet în schimb. Finalmente, obiectul ajunge să-şi înghită posesorul, să-i ia viaţa, în schimbul supei de emoţii de care Omul a ajuns dependent.

O astfel de lume în care obiectele înlocuiesc viaţa şi îl posedă pe proprietar prezintă în aceste zile Teatrul Nottara, prin piesa Noul Locatar.

Pusă în scenă de regizorul Gabor Tompa şi interpretată admirabil de actorii Francisco Alfonsin Sanchez - Locatarul, Ada Navrot - portăreasa, Ion Grosu şi Gabriel Răuţă - hamalii, piesa Noul Locatar aduce pe scenă un univers al alienării, un univers în care, pentru a-l cita pe Ionesco descriindu-şi propria creaţie, "doar obiectele mai fac câte ceva, precum mesele pentru spiritism care s-ar mişca, ascultând de ultima proiecţie a energiei nervoase extraconştiente".

Desigur, şi oamenii mai mişcă, fie controlaţi de obiecte, fie mişcând obiecte, cărând obiecte, aserviţi lor. Locatarul care nu arată niciun strop de emoţie sau empatie faţă de portăreasa care-l linguşeşte, ameninţă, roagă, şantajează şi faţă de cei doi hamali zdrobiţi de greutatea obiectelor doldora de amintiri, trăieşte în schimb o adevărată beţie a simţurilor printre obiectele lui.

Spre final însă, aşa cum afirma Ionesco, doar obiectele mai sunt în mişcare (becul care se legănă, masa de spiritism care se roteşte) în timp ce oamenii rămân în încremenire, incapabili să mai facă ceva. Odată investite cu viaţă, lucrurile preiau controlul, fiinţele din jurul lor devenindu-le nefolositoare.

Cumva Locatarul ştie şi pregăteşte momentul în care obiectele îl vor fi lăsat o carcasă goală, sugând tot spiritul din el. La mutarea în casa pe care o va umple până la refuz, Locatarul îşi fixează locul unde o să-şi atârne funia de care de care se va spânzura şi-şi trasează iniţiatic, dedesubt, cercul în care se va refugia până ce-i şi va da obştescul sfârşit, dăruind funiei ultima fărâmă din energia lui. Cercul reprezintă probabil universul lui interior, un spaţiu la fel de dezumanizat, în care oamenii nu au voie să intre, şi pe care şi-l umple, previzibil, cu un obiect - un fotoliu pe care locatarul autist şi rece în relaţia cu oamenii, îl mângâie cu emoţia unui îndrăgostit.

Noul locatar, prin ochii unui pshilog

Am avut plăcerea de a viziona piesa în compania unui pshilog. În viziunea specialistului, "putem găsi mai multe nivele de interpretare în piesa lui Ionesco: retragerea din lume şi din viaţă şi autoconservarea între obiectele dragi, semnificanţi ai amintirilor, pentru a dormi între câţiva parapeţi, ca într-un cocon protectiv şi care îl izolează de lume, de sunete, de gesturi, însingurarea unui om care nu se lasă atins, cu care nu se putea vorbi decât punctual şi prin indicaţii.

Noul locatar, ireproşabil ca ţinută şi bun simţ, atent şi bine educat, ascunde în spatele nevrozei sale obsesionale, o întreagă istorie de viaţă. Se mută într-un apartament în care îşi aduce toată istoria de viaţă, şi înghesuie într-o cămăruţă toate amintirile, toate evenimentele vieţii care nu trebuiau uitate. Şi, fiindcă afectele erau toate izolate, nefiind posibilă nici un fel de legătură umană afectivă, fie cu menajera, fie cu hamalii, toate afectele s-au risipit în obiectele de mobilier de care se ataşase ca de persoane. Afectul există, însă este expulzat în tot ce îl înconjura, obiecte care trebuiau aranjate punctual, fix în anumite locuri, simetric, atent, bine orientat spaţial, măsurat şi chibzuit, strict obsesional.

Mutarea pe care Noul Locatar o face dintr-un loc în altul, dintr-un apartament în altul aici, este echivalentă şi cu mutarea interioară, dintr-un spaţiu intern în altul, de la o vârstă la alta, de la o etapă la alta. Stranietatea piesei vine şi din faptul că devii, ca spectator, martorul unei existente în care persoana îşi traieşte viaţa încărcată material, atâta materialitate care ajunge să blocheze holul, blocul, curtea, oraşul, în acest gol – plin, de fapt lipsind afectul, relaţia interumană, sensul existenţei până la urmă. Singurătatea unei vieţi materiale, în care “relaţia” cu obiectele înlocuieşte relaţia cu oamenii, cu D-zeu. Pare cunoscut nu ?", scrie pshilogul Oana Laura Nica.

Pe cei care au multe obiecte în casă, în inimi şi-n bagaje, obiecte de care cu greu s-ar despărţi, îi invităm cu drag să se ducă la teatru. Nottara îi aşteaptă cu un regal.

Pe cei care preferă să se sufoce, lent, printre obiecte, prietena mea, psihologul, le poate recomanda oricând un coleg.

alte articole din secțiunea Cultură