O călătorie în centrul Pământului - misterele Pământului gol

(photos.com)

Sub picioarele noastre, la mii de kilometri în profunzime, se întinde un imens teritoriu pentru a fi explorat. Pentru geologi este o lume incapabilă de a găzdui viaţă. Totuşi există martori ce au călătorit, şi legende, ce ne vorbesc de un univers locuit de civilizaţii secrete ce ne spionează din adâncuri.

Posibil una din teoriile ştiinţifice foarte ciudate, niciodată enunţată, este aceea că planeta noastră TERRA, este goală pe dinăuntru. În 1692 astronomul britanic EDMUND HALLEY, faimos pentru prezicerile şi calculele matematice referitoare la întoarcerea cometei ce-i poartă numele, a fost primul ce a enunţat această ipoteză. Câmpul magnetic terestru reprezenta un interes ştiinţific principal pentru Halley, fiind un fenomen terestru ce-l fascina. După ani de calcule şi observaţii, Halley a ajuns la concluzia că unica explicaţie pentru variaţiile periodice pe care le experimentează câmpul magnetic terestru era că Pământul ar fi o sferă goală, ce conţine altă sferă mai mică în interiorul său, ce de fiecare dată se adăuga la măsurători cu propriul său câmp magnetic. Aventurându-se în terenuri mult mai speculative, Halley a sugerat de asemenea că interiorul planetei noastre putea fi locuit de fiinţe vii, şi iluminat prin fenomene chimice sau electrostatice.

Curios, această teorie, respinsă de curentul principal al ştiinţei, a fost reluată periodic de diverşi investigatori, ce adăugau propriile lor păreri pe această temă. Aşa se face ca în secolul al XVIII-lea, matematicianul elveţian LEONHARD EULER a propus existenţa unui soare interior, în centrul Pământului gol, o posibilitate punctată la ceva ani după aceea şi de matematicianul Sir JOHN LESLIE, ale cărui calcule indică faptul că ar exista nu unul, ci doi sori pe care el i-a botezat PLUTON şi PROSERPINA.

În secolul al-XIX impresarul şi aventurierul JOHN SYMMES reia mărturia Pământului gol. Principalul său aport a fost credinţa că la ambii poli tereştri există căi de acces, deschideri de mulţi kilometri în diametru pe unde s-ar fi putut pătrunde în lumea intraterestră. Marele său vis neîmplinit era să organizeze o expediţie pentru a găsi aceste deschideri. Descoperirea în 1846 a unui mamut congelat pe gheaţa din Siberia a făcut să dispară din nou credinţa în această teorie. Autorul MARSHALL GARDNER a sugerat, într-o carte intitulată „Voiaj în interiorul Pământului”, că unica explicaţie că mamutul a fost bine congelat era că murise recent. GARDNER gândea că mamuţii sau alte creaturi trăiau încă în interiorul Pământului.

În această perioadă a apărut o nouă teorie despre Pământul gol. Părintele ideii era un curios personaj, aflat la mijlocul drumului dintre oamenii de ştiinţă şi fanaticii religioşi, ce se chema CYRUS TEED. El a fost printre primii care au luat în considerare foarte serios posibilitatea existenţei unei civilizaţii intraterestre de fiinţe umane. Ca şi predecesorii săi credea în existenţa unui soare central ce ilumina această lume interioară, adăugând însă o specificaţie: soarele lui TEED era jumătate luminos, jumătate obscur, permiţând alternanţa dintre zi şi noapte. În final TEED şi-a schimbat numele în KORESH şi a înfiinţat o sectă cu mulţi adepţi.

O altă extravagantă teorie a marcat Germania celui de al III -lea Reich, unde se spune şi se crede nu numai că Pământul este gol, dar şi că noi trăim în realitate în interiorul lui. Într-un celebru experiment, doctorul HEINZ FISCHER a îndreptat o cameră telescopică spre cer cu intenţia de a face o fotografie flotei britanice, care ar fi navigat în interiorul suprafeţei convexe a Pământului gol, pentru ca el credea că Pământul este de fapt concav. Evident că nu a avut succes, dar din acest moment a rămas stabilită o solidă legătură între teoria Pământului gol şi nazişti, cu curioase istorii despre farfurii zburătoare create de inginerii nemţi cât şi despre bazele subterane de la Polul Sud.

Azi ştiinţa consideră oficial teoria Pământului gol ca o curiozitate a timpurilor trecute. Fotografiile luate din spaţiu nu demonstrează nimic ce ar putea să semene cu faimoasele deschideri de la poli, iar geologia modernă indică faptul că Pământul este un corp solid. Cu toate că pe internet circulă anumite legende pe această temă, cum ar fi o faimoasă fotografie de la NASA ce prezintă o imensă deschizătură, gaură, la Polul Nord, prezentată drept o intrare în Pământul gol, se pare că această fotografie este un colaj de instantanee luate în decurs de 24 de ore cu presupunerea că toate secţiunile au fost văzute ziua. Această gaură neagră, deschizătură, corespunde în realitate cu zona cercului arctic, ce se află în perpetuă obscuritate în timpul lunilor de iarnă.

În orice caz, ideea unui Pământ gol continuă să captiveze imaginaţia populară, în mare parte şi datorită lui JULES VERNE cu a sa celebră „Călătorie spre centrul Pământului”, în care se expune posibilitatea existenţei unor fiinţe vii în profunzimile Pământului. Oamenii de ştiinţă subestimează posibilitatea că viaţa poate prospera în interiorul Pământului, fără lumină solară ce aduce energie, deşi recente descoperiri au făcut să se readucă în prim plan această idee. În diverse grote din lume s-au găsit bacterii mâncătoare de rocă şi ecosisteme întregi, ce trăiesc de milioane de ani separate de suprafaţă terestră. Toate acestea au redeschis speranţa de a se găsi viaţă nu numai în interiorul Pământului, dar şi pe alte planete cum ar fi Marte. Unii din meteoriţii marţieni găsiţi în Antarctica, sugerează că bacteriile ar putea supravieţui fără probleme în subsolul Planetei Roşii. Dar acestea nu sunt ultimele surprize, date ştiinţei despre Pământul gol, deoarece recente descoperiri pot indica că vechii visători enunţaţi, ce au afirmat această teorie nu par să se fi înşelat.

Un pământ gol ar fi fără îndoială o mare descoperire a ştiinţei, însă ce captivează în realitate imaginaţia populară este posibilitatea de a proba aceste teritorii virgine cu fiinţe şi civilizaţii exotice. Romancieri ca Jules Verne, C.W.Leadbeater, Raymond Barnard, sau Nicholas Roerich au reluat în scrierile lor această temă. Nicholas Roerich vorbeşte în scrierile sale de oraşe pierdute sub pământ ce sunt locuite de iniţiaţi, ce conduc destinele lumii. Tradiţiile ezoterice de pe cele cinci continente includ în legendele lor existenţa oraşelor pierdute sub pământ, unde iniţiaţi cu o incredibilă înţelepciune şi putere se ocupă cu destinele lumii noastre. Aceste tradiţii vorbesc de asemenea de existenţa unor galerii de sute sau mii de kilometri lungime, ce se interconectează în diverse părţi ale lumii, făcute de o civilizaţie ocultă. Antropologii au recunoscut că aceste tradiţii sunt o credinţă practic universală, ce se vede în întredeschiderile sau crăpăturile geografice din Yucatan, în lanţul muntos Himalaya, în Mato Grosso, şi Orientul Mijlociu. Au fost mulţi aventurieri ce au vrut să descopere aceste amplasamente. Hitler a finanţat două expediţii în Himalaya, unde dorea să găsească intrarea în oraşul Agartha, cu dorinţa de a găsi noi aliaţi pentru planurile sale de ocupare de noi teritorii. Anumite legende antice, originare din Asia Centrală, povestesc că sub scoaţa pământului ar exista două regate, Agartha şi Shamballah. Legenda spune că Agartha este regatul binelui iar Shamballah cel al răului. Hitler era convins că în Tibet exista o poartă păzită de „lamas” ce conducea în regatul Agartha. Aceasta nu era o idee ce-i venise aiurea în minte, ci doar pentru că în urmă cu un secol, în Europa circulau acest tip de istorii.

În anul 1885 marchizul Alejandro Saint-Yves d’Alvedre, a primit vizita a doua personaje misterioase ce spuneau că proveneau din Agartha şi erau reprezentanţii guvernului mondial, dezvăluindu-i toate detaliile despre această civilizaţie subterană, organizarea sa politică şi socială. Bunul marchiz a adunat toate datele spuse de aceşti doi vizitatori într-o carte de peste două sute de pagini. Imediat ce cartea a văzut lumina tiparului, el s-a căit, ordonând ca toate cărţile să fie arse, deoarece aceste secrete pot produce mai mult rău decât bine umanităţii. Cu toate că anumite volume au fost obţinute de „lamas” tibetani, în final acestea au căzut în mâna nemţilor. La începutul secolului XX, voiajori occidentali au povestit cum că „lamas” şi acei locuitori din subteran le-au vorbit de tunele interminabile ce se întindeau pe mii şi mii de kilometri sub pământ, pentru a ajunge într-un regat fabulos, locuit de rasa de înţelepţi ce trăiau în spatele lumii din timpuri îndepărtate.

Continentul American are de asemenea propria sa civilizaţie intraterestră ce a dat naştere la diverse expediţii. Se cheamă Paititi în Peru, Omagua în Venezuela şi Manoa în Guayana. Oraşe de piatră legendare au fost căutate obsesiv timp de secole de către aventurieri. Exploratorul portughez Francisco Raposo, afirma în 1753 că a dat peste un oraş de piatră monumental înconjurat de porţi de mari dimensiuni în zona de nord-est a statului Bahia. În 1925 colonelul britanic Percy Fawecett s-a îmbarcat într-o expediţie de redescoperire a oraşului lui Raposo, expediţie din care nu s-a mai întors.

În vremuri mai recente Eric von Daniken a scris în peştera Tayos, ce se află la frontiera dintre Peru şi Ecuador, că există sute de kilometri de galerii neexplorate unde se găseşte o autentică bibliotecă dăltuită cu bucăţi de aur şi piatră ce adună cunoştinţele unei civilizaţii necunoscute. Toate acestea ne indică de asemenea că sub picioarele noaste există un univers ce ar putea să ne ofere multe surprize.

Multe din întrebările şi curiozităţile noastre sunt cunoscute, fiind poate secrete bine păzite de anumite structuri. Oricum ar fi, poate că în viitor vor apărea mai multe informaţii despre acest Pământ, cu civilizaţiile lui evoluate ce ne urmăresc din umbră, dar pentru moment ne confruntăm cu o mare enigmă ce nu ne este dezvăluită.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Știință