Monumente istorice: Mânăstirea Slatina

Mânăstirea Slatina
Mânăstirea Slatina (Epoch Times România)

Drumul spre Mânăstirea Slatina, ctitoria celebrului voievod Alexandru Lăpuşneanu, duce din Fălticeni spre Sasca Nouă, trece prin Cornu Luncii, apoi o ia la stânga, spre Pâraie şi ajunge în comuna Slatina, judeţul Suceava. Acolo se găseşte una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Nordul Moldovei, prima ctitorie a tragicului voievod.

Prin valoarea sa deosebită, aşezământul, cu hramul ”Schimbarea la Faţă”, face parte din marile ansambluri monastice ale Moldovei medievale. Slatina, deşi tinde spre un stil mai aparte, seamănă totuşi cu celelate mari lăcaşuri de cult din zonă: Probota, Dragomirna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Neamţ şi Secu. Zidurile groase de piatră şi masiva biserică, tot din piatră, stau mărturie grăitoare a strălucirii artei medievale româneşti.

Construirea Mânăstirii Slatina a început în anul 1552, în prima domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, şi a fost terminată în 1564, în a doua lui domnie. Voievodul, ce avea să devină celebru graţie cunoscutei nuvele a lui Costache Negruzzi, a domnit în Moldova între septembrie 1552 şi 18 noiembrie 1561 şi octombrie 1564 şi 9 martie 1568.

A ajuns domn cu sprijinul polonezilor, detronându-l pe voievodul Ioan Joldea, în 1552, care a pribegit în Ardeal, întemeindu-şi acolo familia, ai cărei descendenţi trăiesc şi astăzi în judeţele Bistriţa-Năsăud şi Bihor! În schimbul ajutorului primit, Lăpuşneanu a plasat Moldova sub suveranitatea Poloniei, depunând jurământul de credinţă regelui polonez şi obligându-se să dea, în vreme de război, 700 de călăreţi.

Politica aceasta i-a atras domnitorului moldovean ura lui Ferdinand, împăratul Germaniei, din pricină că regele Poloniei era fratele Isabelei, regina Ungariei, care era în relaţii duşmănoase cu Ferdinand. Din acest motiv, împăratul Germaniei a încercat prin toate mijloacele să-l detroneze pe moldovean.

Totodată, domnia lui Alexandru, aflat sub protecţia Poloniei, le devine suspectă şi turcilor, care, în 1555, îl cheamă la Constantinopol. Însă voievodul nu se duce acolo, ci trimite nişte pungi cu galbeni, punându-se astfel bine şi cu Poarta otomană.

În acest chip, el îşi întăreşte domnia, fiind susţinut şi de polonezi şi de turci. În anul 1556, Lăpuşneanu îi ajută pe turci s-o readucă pe tronul din Cluj pe regina Isabela, care se refugiase în Polonia. Dar, când era mai sigur pe domnie, a fost detronat de un venetic crescut la curtea lui, Iacov Eraclide, poreclit Despotul. Prin înşelăciuni şi uneltiri, acesta şi-a adunat o oaste de mercenari şi l-a învins pe Alexandru la Verbia, pe 18 octombrie 1561.

După ce Despot Vodă este ucis, în 1563, de Ştefan Tomşa, care domneşte pentru scurtă vreme, Lăpuşneanu reuşeşte să-şi redobândească tronul, plătindu-le turcilor mai mult de 200.000 de galbeni şi purtând un crâncen război civil împotriva lui Tomşa, favoritul boierilor.

Oştile turceşti şi tătăreşti, care îl aduceau pe Alexandru la domnie, au invadat Moldova, prădând şi jefuind. Ştefan Tomşa s-a refugiat la polonezi, însă aceştia i-au tăiat capul, la Liov! Începută sângeros, a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu avea să înoate în sânge până la sfârşitul ei.

Politica lui faţă de boieri avea să fie descrisă pe larg în nuvela ”Alexandru Lăpuşneanu” a lui Costache Negruzzi. Pe deasupra, fiind aşezat pe tron de turci, domnitorul a trebuit să ţină seama de dorinţele lor. Astfel, ei i-au cerut să dărâme toate cetăţile şi să le dea foc, cu excepţia Hotinului, unde s-a stabilit o garnizoană otomană, care a început să jefuiască sălbatic Moldova.

Cronicarul Grigore Ureche, de la care s-a inspirat şi Negruzzi, îl condamnă aprig pe Lăpuşneanu pentru dărâmarea cetăţilor. Unii cercetători susţin însă că incendierea nu le-a adus mari pagube cetăţilor, ci a fost doar un şiretlic, pentru a evita dărâmarea lor.

Negruzzi scrie şi cum a murit voievodul, dar e cam greu de imaginat că soţia sa, Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, ar fi fost de acord cu otrăvirea lui. Se crede că boierii, înspăimântaţi de spusele domnitorului, călugărit cu forţa – că ”de mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu” – l-au otrăvit pe 11 martie 1568. Este înmormântat la Mânăstirea Slatina, împreună cu doamna Ruxandra şi cu două fete ale lor.

Cruzimea lui Alexandru Lăpuşneanu nu era neobişnuită pentru vremea lui şi poate fi explicată prin trădarea boierilor. El a păstrat relaţii comerciale bune cu Transilvania, unde stăpânea cetatea Ciceu. Pentru zugrăvirea mânăstirilor lui, Slatina şi Pângăraţi, a dus pictori din Veneţia. Cu banii săi a împodobit biserici de la Muntele Athos şi cea ortodox-românească din oraşul polonez Liov. A rămas până astăzi zugrăvit în tablourile votive ale unora dintre marile mânăstiri athonite.

Călugărul-cronicar Eftimie preamăreşte domnia lui Alexandru Lăpuşneanu. Se spune că aceste binefaceri faţă de biserici veneau ca urmare a pocăinţei lui după multele fărădelegi săvârşite. Tot acest voievod a mutat cetatea de scaun a Moldovei de la Suceava la Iaşi.

Numele locului şi al mânăstirii – Slatina – ar veni de la un izvor din apropiere, care scotea ”slatina”, adică apa sărată, cum se spunea odinioară. Cu vremea însă, izvorul ar fi secat, iar locul a rămas cu vechiul nume. Este doar o legendă, ca multe altele.

Istoria acestui superb monument de artă şi de arhitectură e neguroasă; tot legendele spun că aici trăia un sihastru care l-ar fi sfătuit pe Alexandru Vodă să înalţe o mânăstire pe locul unde creştea un paltin falnic. Cronicarul domnesc din acea vreme, Eftimie, scrie că zidirea Mânăstirii Slatina a fost începută de Alexandru Lăpuşneanu la leatul 1553 şi s-a încheiat într-a doua lui domnie, la leatul 1564.

În letopiseţul lui, Grigore Ureche scrie că târnosirea Mânăstirii Slatina s-a făcut de către mitropolitul Grigore pe 14 octombrie 1558, fapt întărit şi de inscripţia din chenarul herbului Moldovei, aşezat deasupra uşii de intrare în pridvorul bisericii.

Mânăstirea Slatina a avut mut de suferit de-a lungul vremii, trebuind să fie renovată şi reparată în mai multe rânduri. Printre cei care au reparat-o şi au înnoit-o s-au aflat şi domnitorul Vasile Lupu şi arhiereul Filaret. În anul 1881, s-a înfiinţat aici un spital care a funcţionat până în 1932.

Regina Maria, însoţită de principele Carol şi principesele Elisabeta şi Maria, a vizitat Mânăstirea Slatina în anul 1915. În timpul primului război mondial, călugării tineri au mers pe front ca infirmieri, iar călugării bătrâni au îngrijit răniţii aduşi de pe câmpul de luptă.

Cu fonduri de la Statul român, în anii 1955-1960, în mânăstire s-au efectuat importante lucrări de restaurare şi reparaţii la biserică, la corpul de chilii şi în paraclis. Între anii 1968 şi 1979, s-au reparat şi turnurile de la poartă şi clopotniţă, în partea de Miazăzi a incintei, iar pe vechile temelii s-au ridicat un corp nou de chilii şi o clădire mare cu etaj şi cerdacuri.

Intrarea în incinta mânăstirii se face dinspre Răsărit, pe o alee asfaltată, străjuită de rânduri de brazi măreţi, precum şi pe o alee ce vine dinspre şosea, prin partea de Apus. Amândouă intrările se fac prin turnuri cu gang. Aleile sunt largi, pavate cu plăci de piatră, mărginite de straturi de flori şi peluze cu iarbă. Zidurile groase şi înalte de 8-10 m, din bolovani de piatră, au creneluri pentru luptă. Este mânăstire de maici.

Vizitatorii sunt foarte bine primiţi. Lăcaşul impresionează prin frumuseţe şi măreţie, arătând că o adevărată cetate. Este tot un ”Mărgăritar al Bucovinei”, cum se spune şi despre alte mânăstiri din acest mirific ţinut românesc.

Cum am văzut, pe vremea domniei lui Lăpuşneanu, Moldova nu mai era nici pe departe atât de mândră cum fusese în timpul unor voievozi dinainte, ca Bogdan, Alexandru cel Bun şi, mai cu seamă, Ştefan cel Mare. Doar unele toponime ascundeau măreţia ei de altădată, unele trimiţând chiar la Dacii Liberi, pe care romanii n-au ajuns să-i domine niciodată.

Astfel se întâmplă şi cu toponimul Slatina, care n-are nicio legătură cu ”apa sărată”, ce nici nu se găseşte pe acolo, ci provine din trac. SA LENT I NI ”Cei care nu au Lanţuri; Cei Ne-Înlănţuiţi; Cei Liberi”.

Că tălmăcirea este corectă o demonstrează două oraşe româneşti, Slatina, aflat în stânga Oltului, adică a fostului ”limes alutanus”, care delimita provincia romană Dacia, din dreapta Oltului, şi altul, cu aceeaşi denumire, aflat în Maramureşul istoric, în dreapta Tisei, aşadar tot într-un ţinut al Dacilor Liberi.