Basarabii, la Curtea de Argeş

Municipiul Curtea de Argeş se află în Nord-Estul judeţului Argeş, în depresiunea colinară a bazinului superior al râului Argeş, la o înălţime de 450 m deasupra nivelului mării, fiind înconjurat de dealurile şi muscelele sudice al Munţilor Făgăraş. Descoperirile arheologice atestă că oamenii locuiau pe aici cel puţin din prima epocă a fierului.

Conform unor săpături efectuate de arheologul Nicolae Constantinescu, pe la leatul 1200 aici exista o mică reşedinţă voievodală. Numele iniţial al localităţii era Argeş. Actuala sa denumire începe a fi întrebuinţată din veacul al XVI-lea, prima ei menţiune datând din 1510, de la voievodul Vlad cel Tânăr.

Până după plecarea la cele veşnice ale lui Neagoe Basarab, cel ce a ridicat aici celebra mânăstire, în Argeş s-a aflat reşedinţa Mitropoliei Ungro-Vlahiei, întemeiată aici de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I. Tot în vremea domniei lui Nicolae Alexandru a fost terminată şi construcţia Bisericii Sfântul Nicolae Domnesc, prima necropolă a voievozilor Ţării Româneşti, dar şi enigmatica Biserică Sân-Nicoară.

La Curtea de Argeş, a fost înfiinţată şi întâia monetărie a Ţării Româneşti, de către domnitorul Vladislav I, cunoscut şi sub numele de Vlaicu Vodă (1364 – 1377), eroul celebrei drame în versuri a lui Alexandru Davila. Vlaicu a fost şi cel care a sprijinit intensificarea legăturilor comerciale dintre Muntenia şi oraşele din Transilvania, precum şi cel de la care provine cel mai vechi document intern, scris la Argeş pe data de 25 noiembrie 1369. În acelaşi răstimp, a fost înfiinţată şi prima şcoală locală, unde învăţau fiii târgoveţilor.

Mândria acestui vechi oraş stă şi în faptul că a fost a doua cetate de scaun a Ţării Româneşti, după cea de la Câmpulung Muscel. Multe legende locale, ca şi unele cronici munteneşti, leagă oraşul de misteriosul Negru Vodă, considerat întemeietorul Ţării Româneşti şi al dinastiei Basarabilor.

Conform documentelor, un supranume al acestui descălecător de ţară era TO CHOMERYU, ce s-ar putea tălmăci prin ”Cel care ocroteşte; Cel Grijuliu”, dar şi prin ”Cel cu Tezaurul” (cf. rom. chimir; comoară); însă, rostit TOCHO MERYU, înseamnă ”Cel mai Măreţ Conducător” (cf. rom. ducă ”duce”; mereu).

Cât priveşte titlul de ”Negru Vodă”, el poate fi o traducere din NI-GRI NIANA ”Negrăit (Excepţional) de Măreţ” (cf. rom. ne-; a grăi; nene; nană; noian), de unde vine şi hramul Bisericii Sân-Nicoară, care, de fapt, a fost templu geto-dacic, pricină din care a rămas de sute de ani în ruină, neglijat de clericii ortodocşi. De altfel, un alt nume al acestui magnific descălecător de ţară a fost şi TI NU CLEN ”Cel care nu (se) închină; Cel care nu se înclină”, cu referire la refuzul său de a accepta suzeranitatea maghiară, preferând să treacă munţii în ceea ce se va numi Ţara Românească.

De la TI NU CLEN vine şi hramul frumoasei Biserici Domneşti de la Curtea de Argeş, Sfântul Nicolae. Descoperirile din acest lăcaş sacru vin să dea seamă de puterea şi bogăţiile voievodului întemeietor al Ţării Româneşti. În morminte, au fost aflate inele de aur cu inscripţii în slove latine sau slavone, diademe de mărgăritare sau din lame de aur, aplice de aur, o egretă de argint, un fragment de brâu şi altele. Acestea nu erau decât nişte rămăşiţe, care scăpaseră nejefuite de profanatorii acestor morminte.

Însă cea mai importantă descoperire de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş a avut loc în ziua de 31 iulie 1920, când a fost deschis mormântul cu numărul 10, presupusul mormânt al lui Negru Vodă, sau, cum îi mai spun istoricii, Radu I. În tradiţia acestui lăcaş sacru, se păstrase obiceiul de a se pomeni în fiecare an, de sărbătoarea Sfântului Nicolae, ctitorul bisericii.

Mormântul acesta, aflat între cei doi stâlpi de pe partea de Miazăzi a pronaosului, scăpase neatins vreme de şase secole. În momentul când piatra a fost dată la o parte de pe sarcofag, a apărut ca într-o scurtă vedenie, imaginea nestricată a voievodului din veacul al XIII-lea. Pe cap purta cunună de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele lungi, lăsate pe spate. La gât, peste tunica din mătase purpurie, se răsfrângea un guler de dantelă lucrată în mătase şi aur.

Un şir de aproximativ treizeci de nasturi de aur încheiau tunica, ornamentată la gât, la piept şi la manşetă cu şiruri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete de mărgăritare. Nasturi de aur erau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir. Peste şolduri avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur, reprezentând Palatul Ceresc, cu două turnuri poligonale la colţuri.

În partea centrală a Palatului Ceresc, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, simbol al Zeiţei Supreme a geto-dacilor, LETO, zisă şi MARIA, ambele teonime însemnând ”Măreaţa; Magnifica”. Lateral, în două balcoane, stau Cei Doi Gemeni Divini, Apollon şi Artemis, amândoi supranumiţi Zalmoxis. De altfel, tunica voievodului de la Curtea de Argeş era brodată cu nenumărate zvastici, care, la geto-daci, simbolizau doi de Z, iniţiala de la (Cei Doi) Zalmoxis. Din păcate, în contact cu aerul, stofa s-a pulverizat, păstrându-se doar câteva fragmente ici-colo. Din vestă au mai rămas mărgăritarele ce o împodobeau.

O altă mărturie a acestei lumi pre-creştine o aducea şi statuia aflată pe una din pietrele de mormânt. Tradiţia istorică, consemnată şi de Gheorghe Şincai, o atribuia lui Radu Negru, adică lui Negru Vodă. Surprinzător la această statuie este însăşi prezenţa ei într-o lume ortodoxă, pentru că în arta bizantină nu întâlnim niciodată o statuie tombală. Acum, devenea explicabilă şi prezenţa chipului de cavaler, pictat pe stâlpul din faţa altarului.

Prin arhitectura şi pictura ei, Biserica Domnească din Curtea de Argeş este unul dinte cele mai însemnate monumente de artă feudală din Ţara Românească. După cronică şi după inscripţiile de pe clopotele bisericii, returnate în anul 1812, data construirii acestui lăcaş sacru este anul 1290. Biserica Domnească a cunoscut strălucirea primelor domnii, devenind necropolă domnească şi centru mitropolitan, ocupând un loc privilegiat în viaţa culturală a ţării. Acest răstimp de mărire a durat până la sfârşitul domniei lui Mircea cel Bătrân, voievodul care a mutat cetatea de scaun a Ţării Româneşti de la Curtea de Argeş la Târgovişte.

Fiul lui Tochomeryu, ori al lui Nicoară-Nicolae sau al lui Radu Negru I, a fost Basarab I, biruitorul de la Posada, al cărui nume este tot de obârşie geto-dacică, anume de la BASSAREVS, atestat de scriitorii antici ca denumire tracică a lui Dionysos. Nici vorbă de origine cumană, cum afirmă unii, fără niciun temei, inspirându-se doar dintr-o presupunere a lui Nicolae Iorga. De altfel, luminatul nostru istoric şi filolog, de reputaţie internaţională, Bogdan Petriceicu Hasdeu, a stabilit demult că dinastia Basarabilor era de origine regală dacică.

BAS SAR EVS se traduce prin ”Cel mai Viteaz; Cel mai Măreţ; Cel mai Vrednic; Cel mai Cinstit” (cf. germ. was ”care; cine; ce”; rom. a sări; hepsă ”tot; peste tot”; sireap (despre cai) ”iute; năvalnic”; floare sireapă ”semn alb pe care îl au unii cai în frunte; sârbă; pajură). Aşadar, Ţara Românească a înmugurit şi a înflorit în grădina sacră a Daciei.

Prin opera sa, un alt mare Basarab, Neagoe, care şi-a cucerit şi şi-a apărat tronul cu sabia, poate fi integrat, fără exagerare, în rândul geniilor pe care i-a produs Europa în veacul al XVI-lea. Cunoscutele ”Învăţături ale lui Neagoe către fiul său Teodosie” sunt un monument de artă politică şi literară, cuprinzând în paginile sale ”o gândire şi o sensibilitate care sunt proprii geniului poporului român”, cum scrie Manole Neagoe în lucrarea ”Curtea de Argeş”, Editura Tineretului, 1976.

Însă opera care, prin frumuseţea şi originalitatea ei, a atras şi atrage şi astăzi cea mai mare admiraţie din partea privitorilor este biserica mânăstirii din Curtea de Argeş, astăzi biserică episcopală. Tot Bogdan Petriceicu Hasdeu, amintit mai sus, considera vremea domniei lui Neagoe Basarab ”o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli”.

Biserica lui Neagoe Basarab a fost ridicată în anul 1517, iar la târnosirea ei au participat unii dintre cei mai de seamă ierarhi ai Orientului Ortodox, inclusiv patriarhul Constantinopolului. În ochii oaspeţilor, aşa cum notează marele rector al Bisericii de Bizanţ, Neagoe nu e un simplu voievod al unei ţări prăpădite, ci ”Preaînălţatul şi Preastrălucitul şi Preacuviosul Domn, Marele Voievod şi Stăpân şi Autocratorul”, titlu pe care l-au purtat doar împăraţii Bizanţului.

În legătură cu capodopera arhitecturală din vechea cetate de scaun, într-un letopiseţ al Ţării Româneşti scrie: ”Mânăstirea den Curtea de Argeş care potrivă nu avea în toată lumea, mi se pare în meşteşugul lucrurilor ce să văd, pe den afară de piatră cioplită peste tot, şi cu flori săpate peste toate pietrile şi toată biserica, ce sunt atâtea sute dă flori (cât) nu se află doao flori să se asemene cu alta. În scurte cuvinte, în lume nu să va afla alta ca aceasta”. De acord.

Mai trebuie adăugat, pentru întregirea importanţei acestui monument istoric, că, alături de alte morminte ale domnilor români, tot în acest lăcaş sacru se află şi cele ale glorioşilor noştri conducători regali, Carol I, Elisabeta, Ferdinand I şi Maria.