De ce-i spionează Germania pe turci

Cancelarul federal al Germaniei, Angela Merkel şi premierul turc Recep Tayyip Erdogan.
Cancelarul federal al Germaniei, Angela Merkel şi premierul turc Recep Tayyip Erdogan. (Adam Berry / Getty Images)

Noul scandal de spionaj Germania-Turcia arată pe de-o parte ipocrizia Berlinului, care a sărit ca ars la metodele folosite de CIA şi NSA, dar şi neîncrederea tot mai mare faţă de modul cum acţionează regimul Erdogan în Germania şi acasă în privinţa jihadiştilor.

Relaţiile Germaniei cu Turcia s-au deteriorat tot mai mult în ultimii ani. Merkel a fost unul dintre liderii europeni care s-au opus accelerării procesului de aderare a ţării la UE. Ea a criticat şi reprimarea violentă a protestelor din Piaţa Taksim. Mai mult, preşedintele Joachim Gauck a vorbit despre deficitul de democraţie într-o vizită făcută în Turcia în aprilie, ceea ce l-a iritat tare pe Erdogan, care a afirmat că nu va accepta nicio imixtiune în afacerile interne ale ţării sale.

De-a lungul timpului premierul Erdogan a folosit adesea comunitatea turco-germană din Germania ca pe un poligon electoral. El a făcut declaraţii provocatoare, cerând liderilor germani să asigure învăţământ în limba turcă şi urmaşilor imigranţilor turci să nu se lase asimilaţi şi să nu se integreze prea mult. Asta în condiţiile în care integrarea musulmanilor în Germania este o mare problemă, dat fiind faptul că deja există societăţi paralele, întregi cartiere închise de turci care nu vorbesc germana şi nu caută să se integreze.

„Crimele de onoare sau căsătoriile forţate sunt practici larg răspândite în aceste societăţi paralele, în care societatea germană este privită ca prea permisivă şi amorală”, îmi spunea o expertă din Berlin. Seyran Ateş, reputată avocată turco-germană, apărătoare în justiţie a unor femei musulmane victime ale violenţei în familie, mi-a explicat că „multe familii musulmane trăiesc în Germania foarte retrase şi segregate de societatea germană. Ele nu vor să aibă niciun contact cu nemţii şi îşi educă şi copiii astfel încât să aibă o imagine negativă despre germani”.

Problema de fond este că în Germania majoritatea familiilor turce trăiesc conform unor principii mult mai conservatoare şi mai tradiţionale decât majoritatea celor din Turcia pentru că n-au participat la evoluţiile moderne din patrie. Ele sunt prea ocupate cu izolarea de societatea germană, iar regimul Erdogan n-a făcut decât să încurajeze această tendinţă pentru a putea folosi această diasporă controlabilă în interesele sale electorale.

Cum s-a întâmplat asta? Prin imami radicali plătiţi de Turcia pentru a ghida spiritual diaspora turcească de trei milioane de oameni din Germania. Aceştia se bucură de o mare influenţă pe care o folosesc pentru a împiedica o integrare completă a turco-germanilor în societate. Ei sunt mai ales funcţionari ai statului turc, repartizaţi de cea mai puternică organizaţie islamică din Germania, DITIB (Uniunea Turco-islamică pentru afaceri religioase) în toată ţara.

Cunoscută ca ”braţul lung al Ankarei”, organizaţia a fost fondată de autorităţile turce în anii 1980 pentru a evita o emancipare culturală şi religioasă a diasporei turceşti. Mulţi consideră că aceşti conservatori sunt predispuşi către autoritarism şi devotaţi ţării lor, ba mai mult sunt folosiţi în scopuri politice, scria Foreign Policy.

De partea cealaltă, Turcia a acuzat Germania în mai multe rânduri de rasism după ce organizaţii xenofobe şi rasiste precum NPD, Pax Europa sau ProDeutschland au provocat incidente violente şi au încercat să oprească construirea unor moschei.

O altă tendinţă îngrijorătoare este ascensiunea salafiştilor în Germania, care recrutează nemţi foarte tineri ca militanţi jihadişti, pentru a lupta în AfPak, şi mai nou în Siria şi Irak. Ciocnirile violente care au avut loc în Germania între salafişti, provocaţi de grupări de extremişti de dreapta, şi forţele de ordine au readus în prim-plan dezbaterea despre locul Islamului în societatea germană şi despre eşecul modelului de integrare bazat pe multiculturalism.

Pe acest fundal trebuie înţeleasă marea neîncredere dintre Turcia şi Germania şi înrăutăţirea relaţiei bilaterale. Oricum ar fi, Germania şi-a contrazis propriul dicton că nu e frumos să-ţi spionezi prietenii şi a făcut exact ce le-a reproşat americanilor. Un parlamentar AKP sub protecţia anonimatului a taxat această dublă măsură a Berlinului.

Necunoaşterea reciprocă

Germania este cel mai mare partener comercial al Turciei din UE, dar paradoxal aceste două ţări puternic legate una de altă, şi prin această diasporă, de fapt se cunosc foarte puţin una pe alta. De ambele părţi există dezinteres şi prejudecăţi – Germania a întârziat să accepte că integrarea musulmanilor turci este o problemă, iar turcii percep Germania ca pe o ţară invidioasă faţă de succesul economic al Turciei şi dominată de rasism.

Multe state occidentale spionează Turcia pentru că sunt îngrijorate de politica lui Erdogan de îngăduinţă faţă de jihadiştii care tranzitează Turcia pentru a lupta în Irak sau Siria.

Şi pe scena politică se aud tonuri ascuţite în ultima vreme. După ultimele derapaje de la democraţie ale lui Erdogan şi alegerea sa în funcţia de preşedinte, secretarul general al CSU a declarat că Turcia n-are ce căuta în UE. Iar Yigit Bulut, consilierul lui Erdogan, făcea declaraţii halucinante susţinând că Germania a provocat protestele din Gezi Park pentru a opri construirea unui nou aeroport, care nu era în interesul companiei aeriene germane Lufthansa.

Surprinzător este însă că după izbucnirea scandalului de spionaj, politicienii turci nu s-au dezlănţuit împotriva Germaniei şi a BND. Ministerul de Externe turc a reacţionat cu precauţie şi a renunţat la avansarea unei note oficiale de protest, chemându-l în schimb pe ambasadorul german la Ankara la discuţii. Totul s-a făcut pentru a minimaliza pe cât posibil daunele în relaţia bilaterală. Problema este că nu ajunge să ascunzi lucrurile sub preş – atâta vreme cât cauzele problemei nu au fost analizate, ea va reveni cu următoarea ocazie.

Problema îngăduinţei faţă de jihadişti

Politicienii turci au sesizat corect că ”spionajul este un semn al neîncrederii”. Realitatea este că mai multe state occidentale spionează Turcia pentru că sunt îngrijorate de politica lui Erdogan de îngăduinţă faţă de jihadiştii care tranzitează Turcia pentru a lupta în Irak sau Siria.

De la izbucnirea războiului din Siria, Turcia a devenit o ţară de tranzit pentru luptători islamişti. Sinan Ülgen, expert la Carnegie Bruxelles, arată că Ankara a sprijinit diferite grupuri în Siria, inclusiv Statul Islamic, în încercarea lor de a-l înlătura pe Assad de la putere.

Sprijinirea ISIL a avut însă un efect de bumerang: cei 49 de ostatici turci de la consulatul turc din Mossul se află încă în mâinile Statului Islamic şi n-au fost eliberaţi.

Pe de altă parte, chiar şi înainte de izbucnirea războiului din Siria, Turcia era o ţară de tranzit importantă pentru traficul de droguri, de migraţie ilegală şi de arme către Europa. Această problemă s-a acutizat pe măsură ce Turcia a primit un mare număr de refugiaţi sirieni.

Mai departe, Germania ar fi direct atinsă de o escaladare la graniţa dintre Siria şi Irak deoarece soldaţi ai Bundeswehr sunt staţionaţi în oraşul turc Kahramanmaraş în cadrul operaţiunii NATO Active Fence, ca urmare a solicitării Turciei de ajutoare împotriva unui eventual atac venit din Siria.

Scriam în urmă cu ceva vreme cum îngăduinţa faţă de teroriştii de la ISIL se întoarce împotriva lui Erdogan. Presa germană îşi pune întrebarea dacă acesta susţine doar lupta anti-Assad, sau jihadiştii sunt sprijiniţi direct de anumite curente din Turcia. Mai ales că Istanbulul a devenit un centru de recrutare de tineri jihadişti. Faptul că premierul turc a pierdut controlul acestui fenomen poate justifica spionajul străin în Turcia.

Revenind la Germania, preocuparea pentru activităţile fundaţiilor patronate de Ankara pe teritoriul german care încearcă să influenţeze politica germană şi comunitatea turco-germană este de înţeles, la fel ca şi preocuparea pentru pericolul jihadist. Mai greu de înţeles este ipocrizia afişată în cazul NSA-SUA, dat fiind că serviciile germane făceau acelaşi lucru interceptând-o pe Hillary Clinton sau spionând Turcia. Până la urmă realitatea este că toată lumea spionează pe toată lumea, şi mai ales între prieteni şi aliaţi.