Cum a sprijinit diaspora din Anglia protestele pentru Roşia Montana

Salvaţi Roşia Montană - protestele continuă în întreaga lume pe 15 septembrie 2013
Salvaţi Roşia Montană - protestele continuă în întreaga lume pe 15 septembrie 2013 (Eugen Horoiu/Epoch Times)

Lupta pentru salvarea Roşiei Montane nu s-a dat doar în ţară, ci şi peste hotare. În multe oraşe în care trăiesc români au avut loc proteste de solidarizare cu cele din Bucureşti. Activiştii mişcării de acolo s-au organizat, au protestat şi continuă să scrie politicienilor dispuşi sau nu să-i asculte şi să informeze cetăţenii în legătură cu ce se întâmplă în România. Oana Mondoc, o româncă care lucrează pentru WWF Londra, explică într-un interviu pentru Epoch Times cum renaşte sentimentul de comunitate şi într-ajutorare, puternic subminat de comunism, şi cât de importantă este responsabilizarea guvernanţilor de către guvernaţi.

Epoch Times: Cat de mult contează solidaritatea diasporei cu Roşia Montană şi mişcarea de protest?

Marea majoritate a oamenilor din Londra şi din alte oraşe din diaspora cu care ne-am împrietenit, şi alături de care luptăm, nu se cunoşteau înainte. Grupurile s-au format organic atunci când guvernul ţării noastre a produs legea specială pentru Roşia Montană, o lege cu dedicaţie ce sfida statul de drept şi drepturile localnicilor. Acel moment a declanşat o stare de urgenţă, pe care au resimţit-o mii de oameni din ţară şi de peste hotare.

În esenţă Roşia Montană este un laitmotiv, o nedreptate foarte mare şi cea mai bine documentată campanie din ultimul deceniu. Este o luptă simbolică care trebuie câştigată. Trebuie să le luăm pe rând şi să cinstim şi să onorăm munca celor care de 14 ani luptă pentru salvarea Munţilor Apuseni şi a patrimoniului naţional.

În primă fază protestele din Anglia au fost declanşate de respectul pentru dreptatea şi cinstea unor oameni care au preferat să acţioneze moral şi demn, bazându-se pe principii ecologice, dorind o ţară curată, pe dreptul de proprietate.

Roşia Montană în sine este simbolul murdăriei din ţara noastră, dar şi al faptului că societatea noastră civilă are capacitatea să se organizeze şi să aibă rezultate.

Ce proiecte s-au realizat în diaspora, şi mai ales în Anglia, pentru a susţine această cauză?

Protestele din Anglia au fost mai întâi un răspuns la cele din România. În momentul în care am aflat de legea specială, trei oameni care nu se cunoşteau au făcut trei evenimente diferite de Facebook. Apoi au intrat în contact şi s-a făcut unul singur. La sfârşitul protestului, oamenii nu mai voiau să plece, ci îşi doreau să continue discuţia. De atunci cam două treimi din oamenii prezenţi la protest sunt implicaţi activ în acţiuni de advocacy şi lobby. Scriem parlamentarilor britanici, unor personalităţi publice, politicienilor care au votat împotriva cianurilor să ne susţină demersurile.

Am scris şi altor ambasade străine. Am primit un răspuns prietenos de la Ambasada Ungariei, iar guvernul maghiar şi-a exprimat printr-un comunicat, îngrijorarea cu privire la deciziile Executivului de la Bucureşti legate de proiectul minier de la Roşia Montană. Ungaria a avut această poziţie pentru că ei ar fi primii, după noi, care ar avea de suferit în cazul unui dezastru ecologic în Roşia Montană, având memoria tragicului incident de la Baia Mare din 2002.

În schimb Ambasada României în Marea Britanie nu ne-a răspuns nici la mailuri, nici la scrisori. Am încercat şi să obţinem audienţă de două ori la domnul ambasador, ni s-a spus la telefon că vom primi răspuns în două zile, dar am fost complet ignoraţi şi n-am mai primit niciun răspuns când le-am spus despre ce este vorba.

La fel ca şi acasă, „Toamna Românească” a fost presărată cu o sumedenie de activităţi creative, expoziţii, concerte, co-lucrări artistice ce au luat naştere şi s-au realizat lucrând cu grupurile de iniţiativă din celelalte ţări (America de Nord, Canada şi cam toate capitalele europene). Ecou pentru Roşia Montană, Imagine Roşia, bannerul global – sunt dovada vie că suntem uniţi şi capabili să construim alternative.

Din cadrul lumii academice şi al intelectualilor, au fost oameni precum fostul director al Institute of Contemporary Arts, domnul Nicolae Raţiu, şi alţi profesori universitari şi artişti care au participat la proteste şi ne-au sprijinit.

În afară de acţiunile de advocacy, am făcut două evenimente de informare, două seri cu documentar şi dezbatere publică în care am adus experţi care au discutat despre Roşia Montană şi gazele de şist.

Protestele am încercat să le facem cât mai diverse pentru că se desfăşurau în centrul Londrei, unde sunt mulţi turişti, şi trebuiau să fie mai în ton cu ce se aşteptau ei să fie. Am făcut şi o scenetă pe tema violenţelor de la Pungeşti, care a fost traumatizantă. Am avut oameni cu copii mici care ne-au privit, iar copiii începuseră să plângă. Le-am spus să stea liniştiţi că este doar o piesă de teatru, dar în acelaşi timp o fereastră către realităţile din România.

Roşia Montană este simbolul murdăriei din ţara noastră, dar şi al faptului că societatea noastră civilă are capacitatea să se organizeze şi să aibă rezultate.

În plus, de fiecare dată schimbam flyerele şi veneam cu noi informaţii. Trimiteam oamenii către petiţii şi o pagină care agrega ştirile în engleză şi monitorizam numărul de vizualizări.

Care a fost reacţia oamenilor care vedeau mesajele şi manifestările campaniei pe stradă?

Am trezit mult interes. Mulţi ne-au întrebat ce facem, pentru ce protestăm. Alţii au venit să ne sprijine pentru că făceau parte din Grupul Anti-fracking UK care se opune exploatării gazelor de şist în Manchester.

Cel mai important este însă ca dincolo de proteste, să ne contactăm reprezentanţii, să le urmărim legile şi acţiunile şi să fim Noi o forţă. Am vorbit cu mai mulţi deputaţi din judeţul Braşov, de unde sunt eu, înainte de votul pe Legea minelor şi mi-am dat seama că oamenii ăia habar n-au ce votează, de ce sunt acolo. Noi ca mişcare socială, formată din tineri la minte, care vor să facă o schimbare, trebuie să-i facem să ne reprezinte, să-i obişnuim să se simtă traşi la răspundere, lucru care nu există în conştiinţa lor. Sunt convinsă că putem contribui puţintel la informarea şi educarea lor.

Prin urmare credeţi că presiunea civică, nu implicarea politică este soluţia?

Mai avem mult de învăţat noi ca societate civilă, ca şi popor, ca indivizi. Ţara se duce de râpă pentru ca oamenii sunt din ce în ce mai prost pregătiţi, sistematic, iar sistemul juridic este la pământ. Noi trebuie să ne întărim capacitatea fiecăruia de a avea o contribuţie reală, nu doar gargară.

Ce perspective vedeţi pentru mişcarea de protest?

Din punctul meu de vedere ea trebuie să aibă două direcţii. Prima este legată de obţinerea victoriilor imediate – legea minelor trebuie oprită şi fracturarea hidraulică trebuie interzisă şi să fie consultată populaţia în acest sens. A doua trebuie să fie întărirea societăţii civile. România nu are o societate civilă puternică raportat la numărul populaţiei. O societate civilă puternică înseamnă jumătate din numărul populaţiei. Trebuie să amplificăm informarea la nivel de sate, unde e majoritatea populaţiei României. În plus, e nevoie de o monitorizare şi tragere la răspundere continuă a reprezentanţilor noştri.

Ce putem învăţa de la societăţi cu o experienţă democratică mai îndelungată precum Anglia este că, dacă eşti consecvent, în final vei vedea şi lumina de la capătul tunelului. În concluzie este o luptă cu bătaie lungă şi trebuie să fim perseverenţi. Să nu ne aşteptăm că totul se va rezolva imediat.

Dacă fiecare om din ţara asta ar face zilnic un bine, ar fi un gest de autoeducare, cu un rezultat imediat. Ar fi sămânţa renaşterii unui sentiment de comunitate şi într-ajutorare puternic subminat de comunism. A dărui o parte din timpul tău întregului (prin voluntariat) are valoare atât pentru individ, cât şi pentru comunitatea care se întăreşte.

Oana Mondoc este Campaigner la WWF-UK.