Revoluţiile de pe Facebook şi intelectualii absenţi ai României

21 Decembrie, comemorare şi proteste în Bucureşti
21 Decembrie, comemorare şi proteste în Bucureşti (Epoch Times România)

Aşa am putea spune dacă intrăm doar ca şi vizitatori imparţiali pe toate paginile create pe Facebook, care cheamă la protest. Şi e greu să nu te molipseşti. Chiar dacă ajungi să te cerţi. N-are rost să intru în detalii. Cine a participat fie şi minim la un schimb de replici pe pagina ”21 decembrie 1989-2013”, ştie la ce mă refer.

E şi de bine şi de rău, există multă ignoranţă, confuzie, prostie, dar şi opusul lor. Există cei sinceri dar şi infiltraţii unei grupări sau alteia. Există ameninţări urâte care pot degenera în ceva urât. Ca şi în realitate. Şi tot ca şi spaţiul real, spaţiul virtual are şi el ofiţerii lui. Plus că, să nu uităm, trăim în România, unde serviciile care funcţionau pe vremea lui Ceauşescu şi cele de pe vremea lui Iliescu şi altele noi s-au re-înnoit, multiplicat, diversificat.

Oricum ar fi, un lucru e sigur, vocea protestelor - fie ele cu Roşia, Pungeşti, Moşna, fie ţintite spre politic- nu mai poate fi ignorată. Oricât încearcă unii să ”aplaneze” totul.

Evident, am vrea să ştim cui aparţin aceste voci. Cei de la Uniţi Salvăm nu sunt prea clari în privinţa identităţii lor. Nici alţii care strigă în portavoci. Unii dintre cei care strigaseră Jos Băsescu anul trecut, strigă acum Jos Ponta. Băieţii de la galeriile sportive sunt leitmotivul protestelor. Mai rămân cei neafiliaţi şi care caută sincer adevărul şi binele, dincolo de textul oricărei declaraţii sau lozinci. Ei nu ajung încă la sute de mii şi nu sunt organizaţi. Ba chiar sunt suspicioşi faţă de cei organizaţi, pentru că nu ştiu interesele cui îi mână pe aceştia în luptă.

Şi totuşi, un lucru pare sigur, cu toţii sunt supăraţi pe toată clasa politică. Cu toţii vor ceva, există o fierbere, o căutare care nu poate fi ignorată.

De ce intelighenţia tace?

Mai ciudat e că vocile intelighenţiei (aşa-numita) - impuse neoficial ca un fel de lideri de opinie- nu comentează fenomenul. Unii ziarişti aşteaptă să fie ca în Kiev. Unii îl ignoră complet, alţii îl bagatelizează. Întrebat ce crede despre proteste şi revendicările lor, Andrei Pleşu părea, deunăzi la o lansare a cărţii sale "Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri", să nu aibă o opinie, de vreme ce lucrurile sunt prea tehnice. Adică, vezi Doamne, nu înţelege cum e cu cianurile şi gazele de şist, şi a deviat elegant să dea un răspuns legat de latura socială a fenomenului.

Ne vine greu să luăm de bună incapacitatea domnului Pleşu de a articula o părere faţă de ceva atât de evident. Tocmai dumnealui care transformă şi subiecte minore în articole spumoase? Evident, nu ne aşteptam din partea domniei sale la efuziuni exagerate, precum cea a proaspătului director TVR, care, ca într-o gazetă de partid, scrie că societatea civilă dezmeticită ”trăieşte o nouă epocă de glorie după cea din anii 1990-1991”.

Dar şi tăcerea e un răspuns. Cin’ să fie de vină? Vina noastră comună care trebuie să ne împiedice să mai dăm cu piatra? Domnul Pleşu îşi mai aminteşte, cu siguranţă cum prolifera, în 90, zădărnicia de a porni o vânătoare de vrăjitoare. Consecvent ca atunci, să ignore oare că în Piaţă s-a strigat iarăşi ”Păcat, păcat pentru sângele vărsat” şi ”Iliescu judecat pentru sângele vărsat”?

Există vreo morală minimă în a sta la umbra vreunei poziţii, fie ministeriale, fie gazetăreşti, şi să păstrezi tăcerea când socialul e contorsionat de corupţia conducătorilor care îşi bazează funcţiile pe crime trecute sau prezente şi pe impostură? Nu cumva volumul dvs se intitulează de fapt Cum să duci cu vorba 23 de ani? Întrebări şi răspunsuri… adică şcolăreşte, de la A la B şi apoi la Z. Iar astăzi ne reproşaţi că românul e adormit şi incapabil să se organizeze. E dresat, domnule fost ministru. Mankurtizat (adică torturat psihic şi fizic până a devenit sclavul perfect). Iar dumneavoastră, ca şi ceilalţi reprezentanţi ai aşa-zisei intelighenţia, priviţi de sus. Neimplicaţi, poate, în tot acest dresaj de 23 de ani? Sau mankurţi şefi? Istoria ne va pune pe fiecare la locul său.

Cu multele semne de întrebare care există, vocea protestelor nu poate fi ignorată. Nu pentru că ea ar aparţine unei grupări sau ale alteia. Dacă reuşim să vedem dincolo de interesele grupurilor, vedem că mai există ceva ce credeam că pierdusem în 89 sau sub bâtele mineriadelor lui Iliescu. Există o căutare. Ne bucurăm s-o găsim, proaspătă, chiar la tinerii aceştia pe care ne supărăm deseori că gândesc simplist, că nu înţeleg fondul problemei pentru că nu cunosc trecutul, cu teroarea lui ceauşistă peste care s-a aşezat perversitatea fesenistă şi din care s-au născut partidele cu toată mocirla luptei lor pentru putere.

Poate că tinerii nu ştiu istorie (dar parcă noi o ştim? Şi dacă o ştim, ce-i învăţăm pe ei din ea?) dar nu mai vor mocirla. Deşi, unii poate că ştiu. Altfel n-ar striga ”Jos Comunismul” şi ”Jos Iliescu”, două spectre care se prefac că nu mai există, dar ”bântuie” încă România. (Ca să folosesc termenul "spectru" folosit de Marx în prima frază a Manifestului Comunist - ”Un spectru bântuie Europa- spectrul comunist”).

Poate că tinerii ştiu. Protestele lor au evoluat de astă vară. Sau poate că li s-au adăugat alţii, mai coerenţi, aşa încât zornăie mai puţin din monede şi au început să strige lucruri cu sens.

Întreaga noastră viaţă în scumpa noastră ţară pare un experiment social. Ni se îndeasă pe cap boneta strâmtă a mankurtizării, la nesfârşit. Suntem re-educaţi de re-educaţii şefi. Poate că domnul Pleşu e deprimat sincer că suportăm încă şi nu suntem cu toţii în stradă. Dar de ce nu ne spune?

Băiatul cu megafonul, de acum 3 săptămâni din Piaţa Universităţii, a avut o logică perfectă. A comparat situaţia din Pungeşti cu colectivizarea din 50. Bineînţeles că lucrurile sunt mai complexe de atât, dar fondul e acelaşi. Comunismul (lui Dej sau Ceauşescu) şi neo-comunismul (lui Iliescu, Roman, Năstase, Ponta, etc) cu toate nuanţele lor, au ceva în comun - moartea, metoda, trăsăturile, limbajul. Pattern-ul e acelaşi, la infinit - intimidare, violenţă, ascunderea adevărului, deformarea insidioasă a realităţii, spălarea creierului, instigarea unora împotriva celorlalţi şi, cel mai adesea, crimă.

Pattern-ul a fost acelaşi în închisorile comuniste, la colectivizare, în beciurile securităţii, în 89, la mineriade. În iunie 2012, când Ponta a răsturnat guvernul Boc (mai subtil), pattern-ul era acolo. Şi acum, la Pungeşti, e tot acolo. Un premier care refuză un dialog cu nişte oameni îndreptăţiţi să-şi apere ”sărăcia” lor de-o viaţă, care denaturează adevărul, îi tratează ca pe nişte infractori şi le trimite jandarmii să-i bată şi să-i amendeze, are aceeaşi natură lipsită de scrupule ca Ceauşescu care a ordonat armatei în 89 să tragă în populaţia Timişoarei, ”fără nicio justificare”.

Un alt tânăr, care îl susţine pe Willy Schuster în lupta lui, îmi vorbea de Gavrilă Ogoranu. Era fascinat de tăria de caracter a celor care au format rezistenţa din munţi, împotriva comunismului. De acolo a învăţat, mi-a spus el, că metodele comuniştilor de atunci de a falsifica realitatea şi de a supune minţile şi vieţile oamenilor, sunt izbitor de asemănătoare cu metodele politicienilor de azi.

Nu vârsta, nici experienţa, nici istoria citită nu sunt garanţii ale înţelegerii. Inima bună şi mintea deschisă, sunt. Pe cei care le au nu poţi să-i minţi. Ei simt schizofrenia.

Schizofrenia din presa scrisă, televiziuni, radio, din gura politicienilor, etc. Acum 2 săptămâni, pe Radio Cultural, la o emisiune de noapte - Chef de vorbe (iarăşi vorbe, nu-i aşa) - Daniela Vasile, realizatoarea, a venit cu tema traumei sociale. Emisiunea se realizează cu un invitat în studio şi cu răspunsuri date în direct, ascultătorilor care sună. Poate voi reveni la această emisiune, dar acum, voi semnala pe scurt un lucru: emisiunile acestea sunt din genul acela care îţi arată foarte clar că n-am scăpat de natura duală/schizoidă cu care ne-au re-educat anii lungi şi grei de îndobitocire comunistă. Am rămas la fel: una gândim, alta spunem şi alta facem. Realizatoarea - şi face acelaşi lucru constant - se preface că aruncă o temă interesantă. Dacă cei care sună, bat câmpii apolitic, acritic şi amoral, îi lasă să abereze în voie. Dar dacă cineva îşi permite să exprime vreo idee, care poate fi critică, i se taie vorba sau este decuplat. Astfel s-a întâmplat la emisiunea de acum 2 vineri, când două persoane care au legat trauma socială (doar asta era tema emisiunii) de protestele împotriva guvernului au fost duşi cu vorba spre generalizări despre trecut şi apoi tăiaţi.

Realizatoarea adusese în discuţie experimentul Piteşti, experimentul re-educării şi întregul ”experiment” comunist care ne-a lăsat traumatizaţi. Vorbea în abstract de ”consecinţele actuale ale traumei” dar n-a permis celor doi ascultători care sunaseră, să pună în context trauma din trecut cu trauma de acum, prin exemple clare, recente. Pare absurd, dar asta se întâmplă şi în alte cercuri, şi la alte conferinţe mai în temă. Chiar şi la cele cu temă anti-comunistă. Par rupte de realitate, iar trecutului nu i se dă voie să vină, să explice prezentul. De ce?

Întreaga noastră viaţă în scumpa noastră ţară pare un experiment social. Ni se îndeasă pe cap boneta strâmtă a mankurtizării, la nesfârşit. Suntem re-educaţi de re-educaţii şefi. Poate că domnul Pleşu e deprimat sincer că suportăm încă şi nu suntem cu toţii în stradă. Dar de ce nu ne spune?

Pungeştiul şi Roşia nu sunt cazuri izolate. Ceea ce se întâmplă acolo e emblematic pentru toată România. Intimidare. Violenţă. Conducători surzi care te folosesc doar când au nevoie la alegeri. Miliţie care te ciomăgeşte în curte la tine. Nu că ai făcut ceva rău ci că vrei să poţi trăi în ţara ta.

Termenul revoluţie la noi e controversat. E compromis de marxism-leninism pentru că are semnificaţia crimei - ”doborârea violentă a întregii orânduiri sociale” se face prin ”revoluţii sângeroase”. În 89, revoluţia în sensul ei criminal, au făcut-o ei, iar nouă ne-au servit gogoriţa schimbării.

Revoluţia, în sensul ei bun, am putea s-o facem noi, dar fără metodele lor. Pentru asta avem nevoie de o revoluţie în gândire. Să ieşim din logica lor, să învăţăm din trecut să nu facem ca ei. Asta vor tinerii din stradă - schimbarea pentru care au murit cei care le puteau fi astăzi părinţi. Dincolo de cianuri şi fracturări hidraulice, căutarea ieşirii din mocirlă.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Opinii