Alexandru Florian, legile din 1945 şi memoria victimelor

Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat
Colacii de sârmă ghimpată ai crimelor comunismului ţin poporul român legat (NOEL CELIS / AFP / Getty Images)

Vineri seara, postul B1 a transmis emisiunea intitulată „Condamnaţi la uitare” (cred că se numea), în care s-au dezbătut aspecte legate de nou-promulgata lege 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra „păcii” şi „omenirii” (ghilimelele personale).

După duşul rece cauzat de parcurgerea textului legii, vineri am fost uimit să citesc adresa de motivare, în care Alexandru Florian, directorul general al Institutului „Ellie Wiesel” susţine că „verdictele date în 1945 şi după sunt perfect legale şi astăzi, şi trebuie să ţinem seama de ele”, menţionând că „legile în baza cărora au fost condamnaţi în procesele după al Doilea Război Mondial sunt în vigoare şi astăzi, iar deciziile definitive sunt şi astăzi valabile, toţi cei care le pun în discuţie minimalizează o legislaţie care a fost recunoscută de către trupele Aliate”.

Păi dacă acesta este cazul, cred că ne putem apuca să învăţăm pe dinafară înfierările lui Silviu Brucan din Scânteia, care trimitea la moarte, din spatele tancurilor sovietice – deci aliate – "burghejii", politicienii, pentru singura „crimă” că se opuneau instaurării regimului comunist.

Sau putem continua seria proceselor Saşei Sidorovici, infama sa soţie, care conducea Tribunalele Poporului de la înălţimea cărora erau înfieraţi bezmetic toţi cei care trebuiau epuraţi pentru ca noua şi glorioasa orânduire socialistă – experimentul satanic prin care am trecut – să poată începe.

Era Saşa Sidorovici recunoscută de Aliaţi? Dar crimele ei? Dar Stalin?

Dacă totuşi aşa stau treburile, mă întreb când va propune dnul Alexandru Florian re-naţionalizările (că doar din câte ştiu erau în spiritul regimului din 1945) şi – de ce nu? – judecarea găştii – oricum dubioase – care a ajuns la putere după 1990 prin lovitură de stat.

Juridic vorbind, mi se pare, fără a fi de specialitate, că afirmaţia dlui Florian este nu numai moral falită, ci şi o aiureală juridică. Se bate cap în cap cu condamnarea, sub semnătura preşedintelui României, a regimului comunist. În plus este cunoscut faptul că alegerile din 1946 au fost câştigate prin fraudă, caz în care s-ar pune întrebarea dacă nu cumva TOATE legile semnate după această dată sunt lovite de nulitate, fiind ale unui guvern nelegitim – un grup criminal organizat, care luase statul în captivitate.

Interesant este că, pentru a da legitimitate afirmaţiilor sale, Alexandru Florian aduce în discuţie recunoaşterea atrocităţilor de către Aliaţi, aruncând, din nou, laolaltă Rusia comunistă cu SUA şi Marea Britanie, criminali şi victime – exact aşa cum această lege incriminează de facto victime demonizate şi considerate călăi, laolaltă cu adevăraţii vinovaţi.

De parcă n-ar fi fost suficient, legea 217, care a beneficiat de aprobarea Parlamentului, ca atâtea alte aiureli, ignoră orice consultare cu societatea civilă şi chiar studii ale Academiei Române, care, asemenea Tribunalului de la Nuremberg, dez-leagă legionarismul de fascism.

Legea este un abuz măcar pentru faptul că pedepseşte la uitare şi re-incriminează oameni care NU au aparţinut mişcării legionare, dar care au fost încălţaţi în anchetă, de către anchetatorii-torţionari ai fostului regim, cu apartenenţa legionară – aşa cum este cazul multor foşti deţinuţi politic.

Caz unic în Europa, legea stipulează chiar un organism – nespecificat – care să monitorizeze (citeşte cenzureze) Internetul în vederea identificării celor care îndrăznesc să posteze păreri care nu convin cuiva. Mai rău - nu este prevăzut niciun organism care să decidă dacă textele publicate sunt propagandă sau fapte reale, cercetare istorică – deşi aud, stupefiat, la emisiunea B1 că de acest lucru s-ar ocupa Institutul „Ellie Wiesel”, parte direct implicată, care printr-o astfel de poziţie ajunge un soi de para-justiţie.

Ca să rezum: legea stabileşte reincriminarea en-masse a unor nevinovaţi laolaltă cu vinovaţi de crime de război – condamnaţi pe drept sau pe nedrept de către Tribunale ale Poporului, instaurate de stalinişti, pe baza unor decizii ale unui regim criminal, pe care le re-validăm – şi pe care îl re-validăm, deşi fusese implementat cu ajutorul tancurilor unui alt regim criminal (U.R.S.S.) care reuşise să înşele o lume întreagă devenind din agresor (în 1940) agresat şi „aliat”. Totul se face cu cenzurarea Internetului despre care respectivii aliaţi se laudă că vor să-l ţină liber, la presiunea unor instituţii private, care devin arbitrii şi emit judecăţi. Totul din considerente morale faţă de memoria unor victime.

Nu avem în faţă un coşmar moral şi juridic, o lege care poate da naştere la mii de interpretări şi deci abuzuri? Nimic rău cu respectarea memoriei unor victime, dar se poate respecta memoria unor victime, călcând memoria altor victime? Ne mai mirăm de ce românii nu mai înţeleg nimic din „democraţie”? Ne mai mirăm de ce a ajuns Occidentul să fie luat în batjocură chiar de către oameni raţionali - care observă clar evidentele standarde duble? Nu este clar de ce extremismul şi regimurile autoritare câştigă teren?

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii