Ziua Urii. 34 de ani de când un preşedinte al ţării a asmuţit români contra români. Vinovaţii pentru Mineriadă, în libertate

Astăzi se împlinesc 34 de ani de când pe străzile Capitalei a răsunat strigătul "moarte intelectualilor." Întâi au fost muncitorii de la IMGB, apoi minerii, chemaţi în Bucureşti chiar de preşedintele ţării să-i bată pe cei care-şi doreau să trăiască într-o Românie liberă de comunism.

Ziua Urii, căci asta a fost ziua de 13 iunie, a urmat după Duminica Orbului, acea duminică în care Ion Iliescu, om venit la putere pe sângele vărsat la Revoluţie, a reuşit să devină primul preşedinte al României post-ceauşiste. Doar post-ceauşiste, nu şi post-comuniste, căci Iliescu era el însuşi comunist. Securiştii care au tras la Revoluţie fuseseră integraţi în Servicii, fosta nomenclatură se regrupa, se pregătea să-şi refacă tentaculele, reţelele de influenţă ce aveau ulterior să paraziteze economia, justiţia, presa, ţara. N-aveau nevoie de împotrivire, de tineri idealişti care să dorească un altfel de viitor pentru România.

Aşa că Duminica Orbului n-a fost de ajuns. Noul preşedinte şi ai lui îşi doreau "linişte" în ţară. Linişte pentru ei şi pentru planurile lor. Şi-a obţinut-o cu bâta. Cu bâta de miner, mai exact. În spiritul ideologiei comuniste bazate pe ură de clasă, la lupta de clasă şi la incitarea urii a apelat şi Iliescu pentru a le băga "minţile" în cap celor care-şi doreau democraţie, nu comunism "cu faţă umană."

Bătaie, ură, haos, linşaje publice. O izbucnire de ură şi violenţă ce avea să traumatizeze ireversibil o Românie care încă nu se vindecase de rana Revoluţiei. Mai înspăimântător poate decât bâtele minerilor şi violenţa aceea oarbă, zdrobitoare ca un tăvălug, mai înspăimântător decât devastarea, violurile etc., a fost ura instilată în români. Dorinţa de linşaje publice stârnită în oameni simpli, oameni cumsecade, cu copii şi nepoţi acasă, de discursurile preşedintelui ţării. Care-i portretizase pe protestatarii din Piaţa Universităţii drept golani, drogaţi. Îi portretizase ca pe duşmani ai poporului atât de greu încercat...

În Bucureştiul pe ale cărui străzi se revărsaseră minerii, oameni obişnuiţi, gospodine cu sacoşe, s-au lăsat prinşi în malaxorul violenţei şi urii. Ceea ce s-a întâmplat la Universitate nu era ceva nou, comunismul întotdeauna le-a inventat oamenilor duşmani pe care să-i urască de moarte. Un astfel de tip de manipulare fusese aplicat şi la Târgu Mureş în martie 1990, însă pe 14 iunie 1990 s-a atins apogeul.

Una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre acele zile, mai exact despre ziua de 14 iunie, cea de a doua zi a Mineriadei, aparţine profesorului universitar Emilian Popa, la vremea respectivă tânăr student.

Redam marturia dlui Popa:

"În 14 iunie 1990, la ora 8.00 dimineaţa, am ajuns în Piaţa Universităţii deoarece aveam examen. Piaţa era deja ocupată, nu am putut intra pe sub balconul celebru, am încercat să intru prin curtea interioară. Când a început practic toată tragedia, tot acest episod a început cu o fată pe care am văzut-o în curtea interioară, fusese violată, era în şoc, era trântită pe caldarâm, aprope dezbrăcată, am intervenit, le-am strigat minerilor că nu se poate întâmpla aşa ceva, că să lase fata în pace.

A fost începutul, pentru că ei au reacţionat dur, eu la fel, a trebuit să mă apăr şi, într-un fel, asta a fost şi salvarea mea, pentru că au considerat că sunt un individ periculos, astfel încât în busculada generală care a urmat, patru dintre minerii cu care m-am bătut au acţionat ca un fel de gardă de corp pe motiv că mă omoară ei şi nu alţii.

Chiar în dreptul grilajului curţii interioare (...) a intervenit un civil care mi-a spus fără niciun fel de ocoliş că e ofiţer de securitate, era cu cămaşă albă apretată, pantaloni cu dungă şi pantofii aceia tipici cu dunguliţe circulare, mi-a zis că dacă am vrut revoluţie, lasă că îţi dau eu revoluţie, şi a început să le zică minerilor că m-a văzut cu o zi înainte aruncând cu pietre în jandarmi.

Din cauza asta am fost considerat periculos, astfel încât cei patru mineri m-au apărat de fapt, că mă omoară ei nu alţii.

În acelaşi timp, colegul meu de an, Silviu Novac a fost bătut şi a stat în comă o lună sau două. A urmat episodul arestului, am fost condus la secţia de poliţie de la Eforie, pe drum au fost 4 sau 5 tentative de linşaj fie de către mineri fie de către locuitori obişnuiţi ai Bucureştiului. M-a şocat, nu mai văzusem niciodată femei într-o stare de isterie atât de profundă, erau în stare să sfâşie pe oricine, doamnele acelea de 50, poate 60 de ani, sacoşiste cum le numeam. Pentru mine a fost un spectacol absolut uluitor să constat că oamenii ăştia de fapt voiau să mă omoare, şi să văd că minerii s-au transformat în gardă de corp.

La Eforie a urmat o judecată (...) a fost un tribunal mineresc care m-a judecat, în timpul ăsta mâncam bătaie în permanenţă. Am fost bătut până la limita de a-mi lăsa dinţi, coloane, oase. Ulterior, la înfăţişările pe care le aveam la Parchetul Militar, alte victime veneau în cărucioare la audieri. (...) Am văzut moartea cu ochii, m-am uitat în găvanele ei.

S-a făcut deci complet de judecată şi s-a decis că sunt nevinovat. De fapt, nevinovăţia a survenit datorită faptului că mai fuseseră aduşi arestaţi ca mine care erau "mai pufoşi" ca mine, mai apţi să ia bătaie ca mine, adică mai solizi, şi pe mine m-au lăsat.

Unul din subiectele permanente de discuţie cu procurorii (ulterior mineriadei) a fost acela a 7 sau 8 persoane aliniate ca sarmalele sub o scară incendiată lângă care am stat luând bătaie şi fiind judecat de mineri. Eu sunt convins că acele persoane au fost decedate, de fiecare dată procurorii îmi explicau că nu am voie să menţionez că sunt decedate că nu eram medic, nu le-am luat pulsul, nu le-am pus oglinjoara la gură să văd dacă mai respiră

Mai mult decât bătaia pe care am mâncat-o, m-a marcat după amiaza zilei de 14 iunie când am ajuns înapoi în Piaţă şi am asistat la marea manifestaţie populară de indignare proletară cu privire la evenimentele ce au avut loc în dimineaţa zilei respective şi legate de 13 iunie. Am văzut linşaje publice asumate de participanţi, erau cei de la IMGB şi aşa mai departe, şi se organizau linşaje punctuale vizavi de Universitate, vizavi de balconul nostru. Şi sentimentul cel mai apăsător l-am avut atunci pentru că am realizat că poporul român era în stare să facă aşa ceva. Este o pată pe obrazul poporului român care nu se va şterge 500 de ani de acum acolo.

Ce m-a marcat profund a fost tehnica linşajului - diferea de ce văzusem dimineaţa. Victima era arătată cu degetul: ăsta e golan, spre exemplu. Şi atunci nu i se punea nimeni bărbăteşte în faţă, uite, eu sunt x, tu eşti un golan, eu sunt supărat pe tine pentru că eşti un golan şi eu îmi asum faptul că fizic îţi aplic o corecţie. Nu! Îi puneau piedică, îl ţineau de pantaloni, nimeni nu avea bărbăţia asta să se ia la bătaie cu victima. Astfel încât, încet încet victima respectivă era profund panicată, încerca să o ia la fugă, oamenii o ţineau până când venea plutonul de mineri care aplica execuţia. Şi execuţia se vedea uimitor, datorită faptului că Piaţa era foarte aglomerată, în momentul linşajului vedeai cum relieful uman se ridică cu aproximativ jumătate de metru pentru simplul motiv că în aglomeraţie, dacă vrei să baţi pe cineva trebuie să ridici pumnii sau beţele pe verticală, să loveşti de sus în jus, nu poţi să loveşti pe orizontală, nu ai loc, şi întotdeauna punctele acestea de linşaj se exprimau prin relief cu creştere automată a mâinilor în zona în care victima respectivă era prinsă. Dar după ce fugea! Lucrul acesta mie mi s-a părut cel mai dizgraţios spectacol din viaţa mea, am văzut vreo 7 sau 8 astfel de execuţii până când n-am mai rezistat şi am plecat.

Ei bine, după amiaza zilei de 14 m-a marcat mai mult decât propriul meu episod de violenţă, pe care l-am tratat ca atunci când te prinde ploaia pe o cărare de munte, te udă şi asta e.

Nu pot să uit, de exemplu, un băiat de 12 – 13 ani pe care l-am găsit arestat la Eforie, tatăl lui îl trimisese după ziare şi fusese linşat, avea faţa plină de sânge, abia vorbea, nu mai avea dinţi în gură, spuseseră că e legionar pentru că avea geacă de camuflaj. Ăsta era motivul pentru care copilul ală aproape fusese omorât, nu mai avea dinţi, era o cişmea de sânge...(...) A fost o zi, după părerea mea, care va marca istoria întregii ţări definitiv. Românii să facă aşa ceva...

Manipulare

Am făcut armata la Băneasa, aşa cum făceau mai toţi studenţii de la geologie, Băneasa era una din cele mari 8 unităţi de securitate-miliţie, azi se numeşte Jandarmerie, care aveau ca misiune controlul Bucureştiului în caz de revoltă. (...) Am fost uimit să văd pe 13 autobuzele jandarmilor care ardeau în Piaţa Universităţii. Aşa ceva nu se putea întâmpla! Am mers şi eu cu ele şi ştiam că dacă nu se vrea să se apropie lume de autobuz clar, nu avea cum! După părerea mea, ce s-a întâmplat pe 13 a fost o înscenare!"

* * *

Bilanţul acelor zile de teroare s-a soldat cu uciderea prin împuşcare a patru persoane şi rănirea altor 18. De asemenea, 1.388 de persoane au suferit vătămări ale integrităţii fizice sau psihice, iar 1.250 au fost private de dreptul fundamental la libertate, pe motive de ordin politic.

La 34 de ani de atunci, dosarul Mineriadei încă trenează. Abia de curând, în aprilie, Ion Iliescu, Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu au fost puşi sub acuzare.

Iniţial, în iunie 2017, fostul preşedinte Ion Iliescu a fost trimis în judecată pentru infracţiuni contra umanităţii, alături de fostul premier Petre Roman şi fostul director SRI Virgil Măgureanu, însă în decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis restituirea dosarului la Parchetul Militar, pentru refacerea de la zero a anchetei.

Judecătorii au decis atunci anularea tuturor probelor strânse de procurori, fiind constatată nelegalitatea rechizitoriului prin care Ion Iliescu a fost trimis în judecată, alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, general (rez.) Mugurel Cristian Florescu, amiral (rez.) Emil "Cico" Dumitrescu, Cazimir Ionescu, Adrian Sârbu şi Miron Cozma.

Practic, procurorii trebuie să refacă întreaga procedură... Între timp, victimele Mineriadei mor.