Toate zilele sunt 11 martie pentru victimele atentatelor teroriste de la Madrid
Atentatele teroriste de la Madrid, din urmă cu zece ani, a schimbat pentru totdeauna vieţile a 3.000 de oameni, iar sechelele psihologice persistă şi acum. Una dintre victimele atentatelor, Laura Vega, care avea 26 de ani, a rămas de atunci în comă vegetativă. Pentru familiile celor morţi şi supravieţuitori deopotrivă, toate zilele sunt 11 martie, arată cotidianul El Pais.
'Mergeam în ultimul vagon din trenul din El Pozo. Imediat ce s-au închis uşile, a explodat penultimul vagon. Oamenii s-au îmbulzit către uşă. Am reuşit să ies. Era foarte mult fum, nu se vedea nimic. Cineva a strigat: 'a fost o bombă', povesteşte Silviu Jarnea, unul dintre supravieţuitorii atentatelor. 'Oamenii fugeau către scări. Eu i-am spus prietenului meu, Julián, să mergem să dăm o mână de ajutor şi m-am îndreptat spre locul de unde ieşea fum. El mi-a spus să nu mă duc, că poate mai erau alte bombe, însă nu l-am auzit, mi-a amintit el abia după aceea. Am intrat în vagonul care explodase. Nu se mişca nimeni. Vedeam siluete. Nu ştiam dacă erau femei sau bărbaţi. Am văzut un tânăr, întins pe burtă, căruia îi ardea capul. Am stins flăcările, m-am gândit că aşa va putea fi identificat mai uşor. Atunci am văzut o tânără care mă privea. Era aproape goală. Avea nişte elastice la glezne. Apoi mi-am dat seama că era ce rămăsese din ciorapii ei. Şi-a trecut braţul pe după gâtul me
u şi am scos-o din tren. Nu vorbea. Am aşezat-o pe o bancă de pe peron şi m-am întors. Vroiam să ajut mai mulţi oameni şi nu ştiam pe cine să ajut primul. Atunci am văzut că tânărul căruia îi ardea capul avea mobilul aproape, încercase să sune pe cineva. Eu credeam că era mort. Am sunat la 112 şi le-am spus: 'El Pozo!'. Ştiau deja. Am tot ajutat până ce a venit poliţia. Aveau pistoale. Atunci eu nu aveam acte, aşa că am luat-o la fugă...'.
Silviu Jarnea îşi aminteşte totul, deodată, ca şi cum ar fi fost ieri. Avea 29 de ani, iar acum, după zece ani, încă se simte tulburat. 'Mă gândesc la tânărul pe care l-am crezut mort şi care a încercat să sune pe cineva, sau la fata aceea pe care am lăsat-o pe jumătate goală pe banca de pe peron, la opt dimineaţa. După atentate am citit mult despre ce să faci în astfel de situaţii. Am învăţat ce important e să vorbeşti cu răniţii, ca să nu adoarmă, şi să aibă căldură. Atunci nu ştiam nimic. M-am simţit foarte vinovat. Când am ieşit, am văzut lucruri teribile. Un bărbat rănit îi acoperea ochii unui copil. Mi-am văzut haina şi pantofii plini de sânge. Şi simţeam că-mi pierdeam toate forţele. În acele clipe nu aş fi putut s-o scot pe tânără din vagon. Nu ştiu dacă a scăpat...'. Românul arată, în staţia de tren din El Pozo, urmele lăsate în pământ pe locul unde fusese banca pe care o lăsase pe fată.
S-a întors acasă, scăpat din cel mai grav atentat din istoria Spaniei, doar cu tăieturi la mâini. Sau cel puţin asta credea el, pentru că la câteva zile, şi-a dat seama că îi era groaznic de greu să-şi revină. Avea coşmaruri, suferea atacuri de panică atunci când trebuia să ia trenul. Uneori ieşea înainte de închiderea uşilor, alteori reuşea să meargă câteva staţii. A fost diagnosticat şi el, ca sute de alte persoane, cu stres post-traumatic.
Trecerea timpului nu scade posibilităţile de a suferi de acest stres. 'Acum apar sechele psihologice care la început nu se observau, precum şi cele fizice, pentru că mulţi dintre cei care şi-au pierdut parţial auzul acum suferă de surditate totală', explică Sonia Ramos, director general pentru sprijin pentru victimele terorismului. Ea atrage atenţia că aproximativ 3.000 de persoane şi-au văzut vieţile schimbate după atentatele teroriste de la 11 martie: familiile celor 192 de morţi şi peste 2.000 de răniţi şi familiile lor. Şapte dintre aceştia din urmă suferă dizabilităţi serioase şi au nevoie de asistenţă pentru a se mişca, 21 sunt consideraţi cu dizabilităţi permanente absolute şi 61 prezintă dizabilităţi permanente totale, iar alţi 28 suferă de dizabilităţi permanente parţiale. Predecesorul directoarei Ramos, José Manuel Rodríguez Uribes, laudă aceste victime: 'în ciuda faptului că a fost un atentat islamist, nu au existat reacţii xenofobe, aşa cum s-a petrecut în alte ţ
ări'.
Silviu merge periodic la terapie. 'În prima parte, în terapia de grup, o doamnă povestea că auzea în permanenţă mobilul, şi că mergea să răspundă, crezând că o suna soţul ei. De fapt, telefonul nu suna, iar soţul ei murise', povesteşte el. Terapeutul l-a sfătuit să revină în staţia de tren din El Pozo. 'Am mers cu fiica mea de trei ani, şi ea m-a întrebat de ce. Iar eu i-am spus că aici a murit multă lume. Ea m-a întrebat atunci dacă am murit şi eu aici. Şi nu mi-am mai putut ţine lacrimile'.
Mulţi dintre cei care au supravieţuit atentatelor de la 11 martie simt vină: că au supravieţuit, că nu i-au ajutat pe mai mulţi. Araceli Cambronero, care mergea într-unul din trenurile din Atocha, spune că psihiatrul a întrebat-o dacă se simţea vie, iar ea i-a răspuns că nu. 'Mai ales pentru că mă simt vinovată că sunt în viaţă, şi că în ziua aceea nu am făcut altceva decât să fug', spune ea. Araceli şi-a sunat soţul din staţie, după explozie, şi i-a spus că îşi ia la revedere de la copii. 'Credeam că nu o să mai ies de acolo, că o să explodeze tot Madridul', îşi aminteşte ea.
De cealaltă parte, unele familii sunau la telefoane mobile care se aflau deja la morga improvizată de la Ifema (spaţiu pentru târguri şi congrese în Madrid) şi mărturisesc sentimente asemănătoare: că viaţa s-a terminat şi pentru ei în acel 11 martie. Unii au transformat camere rămase goale în altare; alţii au ascuns toate fotografiile. Alţii au făcut din amintirea celor iubiţi şi sprijinul reciproc o misiune care le ocupă fiecare clipă din viaţă. Alţii, precum părinţii Laurei, aflată în stare de comă vegetativă de atunci, din dimineaţa acelei zile de marţi, le-au cerut specialiştilor Ministerului spaniol de Interne care urmăresc situaţia victimelor să nu îi mai sune. În fiecare zi, în intimitate - încălcată o singură dată de un ziar ai cărui jurnalişti au intrat în spital şi au furat o fotografie a Laurei, desfigurată în urma atentatelor - merg să-şi vadă fiica. Ultima oară au auzit-o vorbind în urmă cu 10 ani, când ea avea 26 de ani.
José Luis Sánchez, văduvul lui Marion, regretă că nu a avut timp să-şi ia rămas bun. 'S-a trezit mult mai devreme în dimineaţa aceea. Eram la duş şi i-am cerut să mă aştepte, să plecăm împreună, însă nu m-a aşteptat'. Înainte nu credea în lucrurile astea, însă acum este convins că soţia lui nu mai e alături de el 'că aşa i-a fost destinul'. Dar şi pentru că un grup de terorişti a vrut să provoace în Madrid ceva mult mai grav decât ceea ce s-a petrecut la 11 septembrie 2001 în SUA. În acelaşi timp, nu vrea să mai tot vorbească despre asta. 'Altfel, nu mai trăieşti', spune el.
'S-a împlinit un deceniu de la atentate, însă pentru noi, ceasul s-a oprit în ziua aceea. Toate zilele sunt 11 martie', spune Juan Benito. Băiatul lui, Rodolfo, avea 27 de ani când a murit într-unul din acele trenuri. 'Comemorările sunt la fel de grele ca oricare altă zi. La fel de grele şi zilele de naştere, zilele de Crăciun, vacanţele, ziua când a terminat facultatea, sau atunci când vezi un tânăr care se căsătoreşte... Totul îţi aduce aminte de ceea ce ar fi putut să fie şi nu a fost'. Benito a transformat amintirea fiului său, inginer industrial, într-o idee frumoasă: Fundaţia Rodolfo Benito Samaniego, care acordă, cu ajutorul Colegiului inginerilor, un premiu pentru inovaţie tehnologică pentru cel mai bun proiect de final de studii prezentat de câte un student strălucit, aşa cum fusese Rodolfo.
'În dimineaţa aceea, mergea cu trenul la muncă. Mi-l şi închipui, cu mapa lui, cu cărţile... învăţa în tren. Vroia să se ocupe de predat', îşi aminteşte tatăl lui. Fundaţia acordă de asemenea şi un premiu în numele valorilor pe care le susţinea Rodolfo, precum toleranţa şi convieţuirea. 'Înveţi câte ceva în fiecare zi. Chiar şi că, pentru unii, amintirea este mai fragilă. Este logic să fie aşa: oamenii au obligaţiile lor, problemele lor, şi nu poţi să le pretinzi că ceea ce te afectează pe tine să fie acelaşi lucru, zi de zi, pentru ceilalţi. Viaţa a mers înainte pentru toată lumea, însă pentru noi, altfel, pentru că noi am rămas prinşi în 11 martie 2004', mai spune el.
După zece ani, mulţi trăiesc zi de zi cu o luptă covârşitoare - să nu se năruiască. Unora le este greu să vorbească despre 11 martie. Alţii, precum Silviu, o fac cu multe detalii, ca să nu fie sfâşiaţi pe dinăuntru. 'Ştiu o fată, o româncă, rănită în atentate. Era extrem de frumoasă, o dulceaţă. Acum o vezi şi pare bătrână. Abia dacă vorbeşte despre asta. De fapt, abia dacă vorbeşte oricum', spune el.
Profilul victimelor, arată Ministerul spaniol de Interne, corespunde 'clasei medii, angajaţi care se duceau la locul de muncă şi studenţi'. 78% aveau între 36 şi 65 de ani, iar 17%, între 21 şi 35 de ani. 34% erau imigranţi, de 34 de naţionalităţi. Silviu, român, venise în Spania în căutarea unei vieţi mai bune, şi aproape că şi-o pierde. Yolanda a supravieţuit, însă şi-a pierdut în acele trenuri soţul, Wieslaw, şi fetiţia, Patricia, care avea şapte luni. Erau polonezi. Cristina Mora Palomo a reuşit să salveze două vieţi în acel 11 martie: pe a ei şi a fiicei ei, Arantxa, care în 24 mai va împlini zece ani.
