SUA şi imigranţii lor
Preşedintele SUA, Barack Obama, şi-a reluat zilele acestea lupta în Congres pentru aprobarea reformei în domeniul imigraţiei. 'Nu contează cine eşti şi nici de unde vii. Contează ceea ce cauţi, iar America este locul', a spus el, mizând pe factorul identităţii naţionale a SUA, care nu poate fi concepută fără minorităţi, şi pe integrarea lor, care nu a fost niciodată nelipsită de probleme, notează luni ziarul ABC.
În această afirmaţie a preşedintelui Obama se condensează realitatea istorică a SUA şi a populaţiei lor imigrante. Dar odată integraţi, imigranţii au devenit cei mai fervenţi patrioţi americani. Într-un moment în care discursul xenofob ia amploare în Europa, experienţa americană poate deveni un exemplu de urmat. Este totuşi greu să-i imaginezi pe tinerii nord-africani din suburbiile Parisului arborând cu pasiune tricolorul francez, sau pe imigranţii ecuadorieni fluturând steagul spaniol. Istoria SUA dă însă răspunsuri la această diferenţă de identificare cu ţara-gazdă.
Venirea primului preşedinte afro-american la Casa Albă, ponderea lobby-ului cubanez în Miami sau apariţia unor figuri politice hispanice, precum republicanul Ted Cruz, sunt doar câteva exemple ale diversităţii rasiale culturale, care a devenit un element-cheie al peisajului socio-politic american. Azi, ponderea electorală şi socială a imigranţilor condamnă la eşec orice politician care îi desconsideră. Hispanici, asiatici, afro-americani şi alţii au devenit parte substanţială a SUA, o 'naţiune a naţiunilor' cum o califică sociologul Nathan Glazer.
SUA sunt o consecinţă a eterogenităţii membrilor prin care s-a creat acest colos în epoca contemporană. Cufundată într-o industrializare imparabilă, economia americană a avut o poftă nestăvilită de mână de lucru de-a lungul secolului al XIX-lea. De abia în 1882 au fost introduse primele limite la intrarea imigranţilor. Cu ele au apărut şi primele răbufniri de aversiune împotriva asiaticilor, devenite constante, astfel încât li se interzice explicit chinezilor şi japonezilor să se instaleze în ţară. Începând din 1923, Europa va înceta să mai fie principalul continent de provenienţă, iar ştafeta este preluată de Asia şi America Latină. Respingerea acestor noi imigranţi a stat la baza promulgării în 1924 a 'Inmigration Act' care se inspira din teze rasiste şi de la premisa aşa-numitei 'anglo-conformity' - ideea că doar imigranţii anglofoni pot fi asimilaţi.
Însă al doilea război mondial şi lupta democraţiilor împotriva naziştilor şi a rasismului lor delirant a provocat în SUA o reacţie contrară, aceea de a se mândri de diversitatea etnică şi culturală. Sunt anii în care Hollywoodul îi arată cu mândrie pe polonezi, irlandezi şi alţii luptând în armata americană 'pentru libertate'. Cei care au fost din nou excluşi au fost japonezi. Istoricul Willi Paul Adams a apreciat că peste 100.000 de japonezi, dintre care mulţi născuţi în SUA, au fost trimişi în centre care aminteau de lagărele de concentrare, o măsură clar rasistă care nu a fost aplicată germanilor sau italienilor, care fuseseră şi ei duşmani de război.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, lupta negrilor pentru cucerirea drepturilor civile a ocupat scena publică, o luptă care s-a întins până în perioada actuală. Potrivit sociologului Alejandro Portés, de la Universitatea Princeton, în multe zone din sud 'a fi negru înseamnă să faci parte din stratul inferior al societăţii, chiar şi în zilele noastre'. Ultima colectivitate care şi-a reclamat partea din visul american sunt hispanicii, recunoscuţi oficial din anul 2000 ca minoritatea cea mai numeroasă. Aceşti imigranţi devin o comunitate tot mai prosperă. Potrivit unui studiu realizat de Universitatea din California în 2005, 80% dintre ei pot fi consideraţi ca aparţinând clasei de mijloc.
