Stele şi logostele

Denumirile stelelor şi constelaţiilor, după astronomia mitică românească, se remarcă nu numai prin poezia lor, ci şi printr-o foarte atentă observare a imaginii Cerului nocturn.

Iată dar vechile denumiri româneşti ale constelaţiilor: Fecioara, Calul, Văcarul, Şarpele, Hora, Omul, Scorpia, Ciobanul cu Oile, Crucea Mare, Fata Mare cu Cobiliţa, Vulturul, Crucea Mică, Jilţul lui Dumnezeu, Coasa, Jgheabul, Puţul, Peştii, Berbecul, Barda, Vierii, Porcarul, Cloşca cu Pui, Mariţa, Secera, Spiţelnicul, Trisfetitele, Vizitiul, Gemenii, Căţelul, Racul, Carul Mare şi Carul Mic.

Fiecare constelaţie are şi legenda ei. În mare parte, numele româneşti ale stelelor şi constelaţiilor seamănă cu cele greceşti şi latineşti, ceea ce presupune un fond cultural, comun până la un punct cu vechile popoare europene de Miazăzi.

În vechile credinţe româneşti, stelele sunt luminiţe din Rai, ce se întrezăresc prin crăpăturile acoperişului lumii; stropi de lumină care picură de pe ramurile marelui Arbore Cosmic; făclii pe care îngerii le aprind în amurg şi le sting în zori; străluciri ale sufletelor omeneşti care au ajuns în Rai; ursitele oamenilor; ochii lui Dumnezeu.

Se spune că unele stele sunt candele ce se aprind la naşterea fiecărui copil şi reprezintă durata vieţii fiecăruia. Când omul moare, se stinge şi steaua lui sau se desprinde din Cer şi cade pe pământ. Aceste stele au mărimi şi străluciri diferite, după cum sunt şi rangurile pământeşti ale oamenilor; împăraţii au cele mai mari stele.

Credinţa că, atunci când cade o stea din Cer, a murit un om, este străveche în România; de aceea, în cunoscuta baladă ”Mioriţa”, păstorul o roagă pe mioara năzdrăvană să nu-i spună mamei lui că la ”nuntă” a căzut o stea, fiindcă era semn de moarte:

Iar la cea măicuţă

Să nu spui, drăguţă,

Că la nunta mea

A căzut o stea,

C-am avut nuntaşi

Brazi şi păltinaşi,

Preoţi, munţii mari,

Paseri, lăutari,

Păserele mii

Şi stele făclii.

Pe Cer mai trec şi Stele Călătoare sau Stele cu Coadă, cum li se spune cometelor, care se crede că sunt zmei şi balauri pe care Tatăl Ceresc i-a osândit să rătăcească pe sus. Când trec prin apropierea Pământului, căutând să-i vrăjească pe oameni, aceşti demoni se ciocnesc între ei ori crapă de necaz că nu le-a izbutit vraja. Atunci se aude o pocnitură, şi cine se duce într-acel loc găseşte bucăţi din trupul sau din sângele lor, sub formă de pietre negre, care sunt bune de leac şi de farmece.

Stelele destinului sunt adeseori invocate la ”scrisul” sau descântecele de dragoste:

Stea, steluţa mea,

Toate stelele să stea,

Numai tu să nu stai,

Să umbli pe sus ca gândul,

Jos ca vântul,

Să umbli din casă-n casă,

Din masă-n masă,

Pân-la ursitul N. acasă!

La masa să-l găseşti,

Cu coada să-l izbeşti,

De masă să-l plesneşti,

La mine să-l porneşti!

Să vie cu gura căscată,

Cu limba băşicată,

Să nu-i vie a sta,

Să nu-i vie a mânca,

Pân-ce la mine n-o da!

În vis să-l visez,

Aievea să-l văz,

Mâine-n zori să-l cunosc

Şi cu el să vorbesc!

Prin părţile Aradului, fata merge în grădină, îngenunchează cu faţa către steaua pe care şi-a ales-o, şi spune:

Stea, stea, draga mea,

Du-te, adu data mea!

De-o fi în sat cu mine,

Să-l aduci până mâne;

De-o fi în alt sat,

Să-l aduci pe-nserat;

De-o fi în altă ţară,

Să-l aduci mâne seară;

De-o fi peste apă,

Să-i dai o luntriţă să treacă!

Numele românesc al Galaxiei noastre este Calea Laptelui, despre care se spune că a fost albită de laptele vărsat de găleţile Ciobanului de pe Cer, când s-a luptat cu dracii sau cu balaurii.

În magia populară sunt şapte stele care deţin un loc aparte. Ele au fiecare câte o culoare a Curcubeului, se numesc Logostele sau Gogostele şi reprezintă Stelele Zilelor. Iată şi un descântec românesc de cercetare a destinului:

O stea, logostea,

Tu, ursita mea,

Îndură-te de mine

Şi fă-mă să înţeleg

Drumul meu întreg:

De mă înalţ sau cad,

Murdar ca un vier,

Curat ca raza ta din cer!

Ca stea a norocului, Logosteaua sau Gogosteaua apare şi în ghicitori:

Ce străbate

De departe

Şi de ea

Unii au parte?