România, ţara care-şi alungă oamenii buni. Povestea unui sportiv campion ajuns să care moloz în Anglia

Muncitor
Muncitor (Pixabay)

Jurnalistul şi scriitorul Octavian Herţa relatează, pe Facebook, o întâmplare emblematică pentru starea acestei ţări, în care valoarea şi munca nu sunt apreciate, o ţară din care oameni ajunşi în situaţii limită trebuie să plece pentru a putea trăi sau a-i salva pe cei dragi.

În postarea devenită virală, Herţa povesteşte despre un muncitor harnic din Londra. Tăcut şi sârguincios, muncitorul - un tânăr de 24 de ani - era un fost campion de haltere ajuns să care moloz şi deşeuri pentru a-şi putea salva mama bolnavă de cancer.

Redăm postarea lui Herţa:

În urmă cu vreo trei ani, am avut un job de câteva săptămâni în sediul Vogue din Londra, în Hanover Square. Fusesem trimis să supraveghez modernizarea a două etaje – recompartimentare, mobilier nou, mochetă schimbată, lucruri de genul ăsta. În prima fază, s-au dărâmat nişte pereţi, s-a demontat mobila veche şi s-a scos sticla temperată care separa birourile.

Toată munca asta grea, inclusiv căratul tonelor de deşeuri, a fost făcută de o echipă formată din patru români. Rolul meu acolo era să le spun ce să dărâme dar şi să veghez la respectarea regulilor de protecţie a muncii. Să nu-şi rupă ceva, să nu se taie sau să nu lovească pe cineva.

Era o muncă grea, murdară şi periculoasă. Oamenii ăia aveau ca sarcina să demonteze totul, să dărâme, să aibă grijă să nu se rănească, să încarce toate deşeurile în pubele iar apoi să le transporte în afara clădiri, la skip. La sfârşitul fiecărei zile de lucru, locul trebuia curăţat ca-n palmă, chiar dacă a doua zi dimineaţă urma să o luăm de la capăt.

Printre cei patru era şi un băiat de vreo 24 de ani. Scund şi bine făcut, tot timpul cu zâmbetul pe faţă. Muncea cât ceilalţi la un loc, nu se plângea niciodată, venea primul, pleca ultimul. Îl găseam în faţa clădirii dimineaţa, bându-şi cafeaua cumpărată de la Nero şi nu părăsea şantierul până nu se asigura că toate sunt la locul lor. Nu vorbea prea mult, însă nici nu era ursuz. Se vedea însă că preferă să-şi vadă de treabă, decât să se bage prea mult în discuţiile cu ceilalţi trei români.

După vreo trei zile, eram în faţa clădirii, fumând o ţigară. A ieşit şi el, plin de praf şi gâfâind de la pubelele pline ochi cu bucăţi de rigips pe care tocmai le adusese la parter. I-am spus să ia o pauză, că nu ne aleargă nimeni să terminăm mai devreme de 7-8 zile lucrarea de demolare. S-a aşezat pe asfalt, cu spatele sprijinit de perete şi a scos o pungă cu bomboane.
L-am întrebat dacă era de multă vreme în Londra. Mi-a răspuns că sosise de vreo două luni iar ăsta era al doilea lui job în construcţii. Terminase facultatea de educaţie fizică şi sport şi fusese nevoit să plece din România. Avea mare nevoie de bani, maică-să se îmbolnăvise de cancer iar de taică-său nu mai ştia nimic de vreo zece ani, plecase de acasă într-o după-masă şi nu se mai întorsese.

Vorbea calm şi articulat, privind aproape exclusiv punga cu bomboane de ciocolată pe care o muta dintr-o mână în alta. Nu i se mişca niciun muşchi pe faţă. Avea maxilarul puternic, dinţii albi şi nişte ochi căprui, pe care şi-i ridica din când în când spre mine. L-am întrebat dacă a făcut sport, gândindu-mă la facultatea pe care tocmai o terminase. A ezitat câteva momente şi a confirmat, dând din cap.

Era halterofil de performanţă. Câştigase câteva titluri naţionale şi fusese vicecampion european la juniori, dacă nu mă înşel. Cred că participase şi la vreo două campionate mondiale, nu-mi mai aduc bine aminte toate detaliile. Mi-a arătat fotografii cu el pe podium, cu medaliile la gât, precum şi secvenţe video din diferite competiţii.

Am stat o vreme cu telefonul lui în mână, urmărindu-l cum smulge halterele de pe podea, cum este îmbrăţişat de antrenor sau cum stă cu mâna la inimă pe podium. În timpul ăsta, rămăsese aşezat lângă zidul clădirii, ronţăind câte o bomboană. I-am dat telefonul şi nu am găsit nimic inteligent să-i spun.

Băiatul ăsta era campion la haltere, concurase cu cei mai buni sportivi din lume iar acum demola pereţi de rigips şi căra pubele pline cu deşeuri pe un şantier în Londra, ca să-şi poată ajuta mama bolnavă de cancer. Mi s-a făcut ruşine. Ruşine că un astfel de om a ajuns să mănânce bomboane, plin de praf din cap până-n picioare şi că eu am ajuns să-i spun să ia o pauză, ca să se odihnească.

În loc să fie antrenor sau profesor de sport, să-şi urmeze vocaţia, în loc să concureze pentru noi titluri, venise aici ca să muncească din greu, pentru că în România nu avea nicio şansă să-şi întreţină mama bolnavă. Fusese unul dintre sportivii de top iar ţara pentru care câştigase medalii nu l-a preţuit suficient cât să-l păstreze, ajutându-l să-şi urmeze visul. Asemenea atâtor alţi oameni valoroşi, băiatul ăsta plecase din ţară de disperare. A preferat să-şi rupă spatele ridicând cu braţele sale puternice partiţii de birou din sticlă temperată în loc să ridice deasupra capului haltere care i-ar fi adus medalii.

L-am felicitat încurcat, zâmbind idiot. Nu ştiam ce-aş mai fi putut spune în contextul ăla. Mi-a mulţumit, s-a ridicat, şi-a băgat punga cu bomboane în buzunarul pantalonilor plini de praf şi s-a întors după pubele, să le scoată din clădire. Timp de câteva minute, l-am ajutat în tăcere să arunce rigipsul în skip. Mi-ar fi fost ruşine să-l privesc cum munceşte, în timp ce aş fi pufăit din ţigară. Ştiu că sună cam patetic, dar m-am simţit mândru să muncesc câteva minute alături de un campion.

Mi-am amintit de povestea asta, privind teatrul politic mizerabil care se desfăşoară zilele astea în România, sub ochii noştri. Mă gândeam la miniştrii ăştia propuşi de PSD şi PNL. Mulţi dintre ei nu au nicio treabă cu domeniile peste care au devenit jupâni. Habarnişti, băgători de seamă, panglicari, incompetenţi, tupeişti, artişti în descurcăreală.

Aşa ajungi ministru în România, nu prin performanţă. Cu cât ştii mai puţin, cu atât ai mai multe şanse. Tot ce contează e să intri în sistem. Să stai la şpriţ cu cine trebuie. Să pupi în fund pe cine te poate ajuta în cariera. Să ai gura mare şi să dai cu pumnul în masă. Să te strecori, să minţi, să te descurci. Să te pricepi la combinaţii, să profiţi de ceilalţi, să foloseşti sistemul în favoarea ta.

Pe ceilalţi, anonimii, oamenii bine pregătiţi profesional, cei care au înregistrat performanţe notabile în domeniile în care muncesc şi care nu ştiu sau nu vor să dea din coate, nu-i vede nimeni. Unii sunt încă în România, alţii au plecat în străinătate. Cunosc oameni extrem de valoroşi în ţară, care nu vor avea niciodată şansa să conducă vreun minister, deşi ar putea să o facă în cel mai competent mod.

În Londra am cunoscut experţi în cibernetică, fotografi extraordinari, medici apreciaţi şi, iată, sportivi de performanţă. Oricare dintre ei ar merită să fie măcar o zi miniştri. Ar fi infinit mai capabili decât majoritatea celor care formează acest jalnic guvern, în care incompetenţii, hoţii şi lipsiţii de ruşine s-au aliat, bălind la cele 30 de miliarde de euro oferiţi de UE. Pentru că da, doar de bani le pasă.

Uneori aşa mă gândesc: că adevăratul guvern al României nu e la Palatul Victoria. Adevăraţii miniştri nu-s plimbaţi cu limuzinele de colo-colo. Nu. Miniştrii României sunt ascunşi de ochii lumii, făcându-şi treaba în anonimat, în ţară sau peste graniţe.

Sunt românii care lucrează pentru NASA, Google ori Microsoft. Sunt cei care operează cancere în Austria şi America. Sunt cei câţiva funcţionari din ministere care îşi consumă vieţile construind proiecte care aduc miliarde României. Sunt sportivii care şi-au pus medaliile în sertar iar apoi au plecat să muncească prin capitalele Europei.

Printre ei şi printre mulţi alţi anonimi sunt cei care ar trebui să fie miniştrii noştri. Ei ar trebui să alcătuiască guvernul, să conducă ţara, să fie lăsaţi să facă reforme. Dar, desigur, nu vor fi vreodată. România nu va fi niciodată a lor, ci mereu va aparţine leprelor patentate, lipsiţilor de ruşine, hoţilor profesionişti, incompetenţilor şi combinagiilor.

Avem ce preţuim. Asta-i tot." scrie pe Facebook jurnalistul

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne