România gestionează simultan un deficit mare, investiţii ambiţioase, un calendar european strict şi o datorie tot mai scumpă [ANALIZĂ]

Economistul Adrian Negrescu a subliniat, miercuri, într-o nouă analiză, că bugetul pe 2027, similar cu cel din 2026, trebuie să plece de la încasări reale, nu de la cifre frumoase pe hârtie.

ANALIZA lui Adrian Negrescu

Bugetul României pe 2026 a fost construit pe investiţii record şi pe atragerea accelerată a fondurilor europene. În ultimul trimestru, el intră sub presiunea execuţiei bugetare, a costurilor tot mai mari de finanţare şi a incertitudinii politice. Rectificarea bugetară din această toamnă va arăta dacă statul poate transforma veniturile prognozate în încasări reale. Va arăta şi dacă poate recupera sumele pe care le are deja de primit.

Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună Guvernul în aceste săptămâni este una foarte simplă: de unde vin banii pentru obligaţiile statului până la final de an? Vorbim de plăţi către furnizori, transferuri către autorităţile locale, cofinanţarea proiectelor europene şi continuarea investiţiilor. Toate acestea trebuie acoperite fără să scăpăm deficitul de sub control.

Bugetul pe 2026 a fost construit pe un deficit de 6,2% din PIB şi pe investiţii publice estimate la 163,8 miliarde de lei. Dintre acestea, aproximativ 53,4 miliarde de lei urmau să vină din PNRR, prin granturi şi împrumuturi. În paralel, cheltuielile cu dobânzile au fost estimate la 60,8 miliarde de lei, cu aproximativ 10,3 miliarde mai mult decât în 2025.

Aceste cifre spun două lucruri. Pe de o parte, investiţiile publice depind masiv de fondurile europene. Pe de altă parte, costul datoriei înghite o parte tot mai mare din resursele statului. Problema este că sumele proiectate la început de an nu sunt azi integral bani în cont. Orice întârziere la implementarea proiectelor, la documentaţie sau la evaluarea cererilor de plată obligă statul să acopere temporar cheltuielile din resurse proprii sau prin împrumuturi noi. Iar împrumuturile, în condiţiile actuale, sunt scumpe.

Potrivit Ministerului Investiţiilor şi Proiectelor Europene, alocarea totală a României prin PNRR, după renegocierea din august 2026, este de 20,11 miliarde de euro. Din această sumă, 13,57 miliarde de euro sunt granturi şi 6,54 miliarde de euro împrumuturi. Până la începutul lunii octombrie, România încasase aproximativ 13,27 miliarde de euro, adică circa 66% din alocarea revizuită. Pe 9 octombrie au mai intrat peste 300 de milioane de euro din cererea de plată nr. 3, sumă suspendată anterior de Comisia Europeană.

Diferenţa de aproape 6,84 miliarde de euro nu înseamnă bani pierduţi, dar nici bani câştigaţi. Până când Comisia Europeană nu aprobă şi nu virează efectiv plata, aceşti bani nu pot fi trecuţi la venituri. Ar fi o greşeală gravă să ne bazăm pe sume care s-ar putea să nu mai ajungă în timp util. Dacă unele jaloane nu sunt îndeplinite, golul devine unul structural, iar el nu se rezolvă prin simpla amânare a plăţilor.

Presiunile pe buget vin din mai multe direcţii. Cheltuielile curente, adică salarii, pensii, prestaţii sociale şi transferuri, sunt greu de ajustat fără costuri economice şi sociale. Investiţiile depind de încasarea la timp a banilor europeni. Dobânzile cresc de la an la an.

În acest context, soluţiile realiste sunt trei: accelerarea încasărilor europene, realocarea cheltuielilor şi, mai ales, colectarea integrală a veniturilor pe care statul le are deja de primit.

Înainte să ne uităm la surse noi de finanţare, statul ar trebui să se uite atent la sectoarele cu regimuri fiscale speciale şi să verifice dacă îşi încasează integral obligaţiile de acolo. Este cea mai rapidă şi mai corectă sursă de bani: nu presupune poveri suplimentare pentru contribuabilii care îşi plătesc deja dările, ci doar o administraţie care să funcţioneze.

Un exemplu relevant este industria jocurilor de noroc. Aici, taxele de licenţiere şi autorizare se adaugă impozitului pe profit, impozitelor pe salarii şi contribuţiilor sociale. După intrarea în vigoare a OUG nr. 7/2026, care a mutat autorizarea la nivel local, încasările din taxele de autorizare pentru aparatele slot-machine au scăzut semnificativ. Pentru perioada februarie–mai, ele au coborât de la 485 de milioane de lei în 2025 la 300 de milioane de lei în 2026. Diferenţa este de 185 de milioane de lei, adică aproximativ 38%.

Este un caz clasic în care o măsură de reglementare a produs un efect fiscal negativ, iar nimeni nu pare să-l fi calculat. La 1 septembrie, doar 90 din aproximativ 3.100 de primării adoptaseră hotărârile necesare. Asta înseamnă că operatori perfect legali, licenţiaţi, nu au putut obţine autorizaţiile locale din cauza întârzierilor administrative. Statul a pierdut bani nu pentru ca firmele au refuzat să plătească, ci pentru că administraţia nu le-a permis să funcţioneze.

O analiză publicată în septembrie 2026 estima pierderi cumulate de aproape 400 de milioane de euro şi un posibil impact anual de 530–550 de milioane de euro până la începutul lui 2027. Acestea sunt estimări, nu pierderi bugetare confirmate oficial. Efectul complet va putea fi evaluat după publicarea rezultatelor financiare ale companiilor. Separat, FEDBET, organizaţia reprezentativă a industriei, a transmis că peste 1.300 de locaţii s-au închis şi că aproximativ 8.500 de locuri de muncă au fost afectate.

Chiar dacă cifrele exacte vor fi clarificate abia după bilanţuri, direcţia este evidentă: mai puţine taxe platite, mai puţin impozit pe profit, mai puţine contribuţii şi salariaţi care trec de la plătitori de taxe la beneficiari de ajutoare sociale. O industrie care aduce anual în jur de 1,3 miliarde de euro la buget nu poate fi tratată ca o notă de subsol a unei ordonanţe. Impactul OUG 7/2026 trebuie evaluat serios în rectificare.

În esenţă, rectificarea bugetară ar trebui să înceapă cu o comparaţie onestă între veniturile programate şi cele realizate. Apoi ar trebui identificate cauzele diferenţelor: prognoze nerealiste, schimbări legislative cu efecte necalculate sau încetinirea unor activităţi economice. Pe lista priorităţilor ar trebui să se afle recuperarea creanţelor, combaterea evaziunii şi a activităţilor ilicite, reducerea muncii la negru şi verificarea sectoarelor cu obligaţii fiscale specifice.

România gestionează simultan un deficit ridicat, investiţii ambiţioase, un calendar european strict şi o datorie tot mai scumpă. În aceste condiţii, nu putem transfera automat toate riscurile asupra contribuabililor şi a mediului de afaceri. Mai întâi trebuie să încasăm ce ni se cuvine din mecanismele fiscale existente şi să corectăm măsurile care au tăiat din venituri fără să aducă nimic în schimb. Aceeaşi disciplină trebuie aplicată şi bugetului pe 2027, care trebuie să plece de la încasări reale, nu de la cifre frumoase pe hârtie.