Înţelegerea originii Ebola în fauna sălbatică este esenţială pentru prevenirea următorului mare focar
În timp ce virusologii şi departamentele de sănătate publică erau în alertă din cauza veştilor despre un focar de infecţie cu virusul Andes izbucnit la bordul unei nave de croazieră (13 cazuri, trei decese), în Republica Democratică Congo virusul Bundibugyo, aflat la originea actualului focar de Ebola (în prezent peste 1.250 de cazuri şi cel puţin 362 de decese), continuă să se răspândească aproape neobservat, remarcă Dan Salkeld, ecolog specializat în bolile infecţioase, într-un material publicat de The Guardian.
Potrivit acestuia, virusul Bundibugyo este un agent patogen îngrozitor, cu o rată ridicată a mortalităţii. Debutul simptomelor este brusc şi include dureri de cap, diaree, afectarea funcţiei rinichilor şi ficatului şi, mai rar, hemoragii interne şi externe (de unde şi denumirea de „boală hemoragică”). În mod sumbru, persoanele infectate rămân contagioase şi după deces, ceea ce înseamnă că membrii familiei şi cei apropiaţi pot fi expuşi atunci când spală şi îmbracă trupul înainte de înmormântare.
Prioritatea în acest moment este alocarea de resurse pentru combaterea focarului. În lipsa unui vaccin dovedit şi consacrat, personalul medical va trebui să limiteze răspândirea bolii prin izolarea pacienţilor şi identificarea persoanelor care au intrat în contact cu aceştia şi care ar putea fi infectate.
Însă, după ce focarul va fi ţinut sub control, va veni momentul să ne punem două întrebări: de ce s-a produs acest focar? Şi de unde provine boala? Răspunsurile sunt esenţiale pentru a încerca prevenirea sau limitarea următorului focar, precizează Salkeld.
Virusul este înrudit cu mult mai cunoscutul virus Ebola Zair, care a provocat sporadic focare de boală în pădurile tropicale izolate din Africa încă din anii 1970, dar care a explodat spectaculos într-o epidemie de proporţii în Africa de Vest între 2014 şi 2016.
În mod alarmant, deşi virusurile Ebola se află în fruntea listelor agenţilor care ar putea fi utilizaţi în bioterorism, ştim foarte puţine despre comportamentul lor în mediul natural. Se ştie că virusul Marburg, un virus al febrei hemoragice înrudit mai îndepărtat, persistă în populaţiile de lilieci frugivori de mari dimensiuni, iar acest lucru a generat presupunerea rezonabilă, dar nedovedită, că liliecii reprezintă gazdele-rezervor şi pentru restul familiei virusurilor Ebola.
Liliecii frugivori sunt răspândiţi pe scară largă, numeroşi, mari şi uşor de observat, motiv pentru care sunt frecvent consideraţi sursa fiecărui focar de Ebola. Totuşi, dovada că aceştia reprezintă într-adevăr un rezervor viabil pentru virusul Ebola Zair rămâne frustrant de greu de obţinut. A susţine că liliecii sunt sursa virusului Bundibugyo este, în prezent, doar o ipoteză. Faptul că ai o rudă îndepărtată care poartă kilt nu te face scoţian.
De fapt, din punct de vedere istoric, primele cazuri umane din focarele de Ebola au fost asociate cu expunerea la alte specii de mamifere: antilope de pădure, gorile şi cimpanzei. În condiţii experimentale, porcii infectaţi pot elimina virusuri Ebola infecţioase şi pot transmite infecţia primatelor. Aşadar, se pare că virusurile Ebola au o strategie variată în ceea ce priveşte speciile-gazdă. De asemenea, este posibil ca virusul să rămână ascuns în aceeaşi gazdă mai mulţi ani înainte de a se reactiva, un mecanism care ar putea explica perioadele lungi în care virusurile Ebola par să dispară fără urmă.
Cum ai putea, aşadar, să determini modul de transmitere a virusului Bundibugyo într-o pădure tropicală? Cum convingi un grup de maimuţe prudente, care trăiesc în coronamentul arborilor, să ofere probe biologice? Le capturezi? Le împuşti? Le analizezi excrementele? Sau ar trebui să te concentrezi asupra turmelor de porci sălbatici? Ori asupra liliecilor frugivori de mari dimensiuni? Sau asupra tuturor acestor specii? Iar dacă boala este rară şi focarele la oameni apar doar după ce virusul trece din fauna sălbatică la om, cum poţi surprinde virusul în flagrant?
Aceste probleme complică enorm înţelegerea modului în care apar bolile; este suficient să privim controversele legate de originile Covid-19. Iar acum imaginaţi-vă că încercaţi să desfăşuraţi un asemenea tip de cercetare ştiinţifică într-o zonă afectată de instabilitate politică şi în contextul reducerilor drastice ale finanţării cercetării şi sănătăţii publice în SUA şi Regatul Unit, precum şi al dispariţiei infrastructurii necesare.
Totuşi, aceste întrebări trebuie să primească răspuns. Înainte de 2010, cele mai mari focare de Ebola depăşeau rareori 300 de cazuri, însă de atunci au existat trei epidemii în care numărul îmbolnăvirilor s-a ridicat la mii. Tendinţa este, fără îndoială, către epidemii din ce în ce mai ample.
Dacă am înţelege modul în care funcţionează virusurile Ebola, am putea reduce riscul prin limitarea expunerii oamenilor, fie prin crearea unor zone-tampon între comunităţi şi habitatele sălbatice, fie prin descurajarea consumului de animale sălbatice. Sau am putea adopta programe integrate de supraveghere care să urmărească semnele răspândirii bolii în rândul faunei sălbatice, animalelor domestice şi oamenilor.
Problema este că, dacă nu cunoaştem sursa, nu doar oamenii rămân expuşi riscului, ci şi fauna sălbatică poate avea de suferit inutil din cauza represaliilor împotriva speciilor considerate pe nedrept vinovate, aşa cum s-a întâmplat în cazul campaniilor de ucidere a liliecilor după pandemia de Covid-19: în Cuba, oamenii au incendiat adăposturile liliecilor; în Rwanda, angajaţi ai statului au folosit tunuri cu apă împotriva acestora; iar în multe alte ţări adăposturile liliecilor au fost atacate şi distruse.
Astfel de acţiuni nu aduc niciun beneficiu sănătăţii publice dacă specia vizată nu are legătură cu transmiterea agentului patogen, iar perturbarea sau sacrificarea populaţiilor de animale sălbatice poate, fără intenţie, să agraveze răspândirea bolilor, fie că este vorba despre virusul Marburg, rabie sau tuberculoză bovină. Iar dacă distrugerea habitatelor este factorul care favorizează reapariţia focarelor de Ebola, fie că este vorba despre virusul Bundibugyo sau despre alte variante, atunci ar trebui să devenim mai eficienţi în găsirea răspunsurilor la aceste întrebări.
Aceste legături dintre oameni, fauna sălbatică şi mediul înconjurător reprezintă fundamentul aşa-numitei abordări „One Health” (O singură sănătate), care recunoaşte în mod explicit conexiunile dintre acestea şi modul în care ele influenţează sănătatea tuturor celor trei componente.
Implicaţia este că îmbunătăţirea sănătăţii uneia dintre aceste componente poate contribui simultan la îmbunătăţirea sănătăţii celorlalte. Nu este un concept aplicabil doar virusului Bundibugyo. El poate fi pus în practică oriunde, de la fermele de păsări şi calitatea apei din râul Wye până la tuberculoza bovină la bursuci şi bovine. Întrebarea esenţială este dacă acest focar va oferi impulsul necesar pentru a acţiona astfel încât să prevenim epidemiile viitoare.
Dan Salkeld este şi autorul cărţii "Emerging Zoonotic and Wildlife Pathogens"
