Europenii au dreptate să fie furioşi pe Angela Merkel (Der Spiegel)

Cancelarul Angela Merkel a insistat cu tenacitate că austeritatea este singura cale de ieşire din criză pentru ţările bolnave. Merkel nu practică însă ceea ce predică ea în Germania, ceea ce face ca furia crescândă faţă de cancelar să fie justificată, comentează Christoph Schwennicke, redactor-şef la revista politică germană 'Cicero', într-un articol apărut în paginile Der Spiegel.

Merkel deţine în prezent titlul de cea mai urâtă figură din Europa în afara Germaniei sale natale, find descrisă drept 'femeia cu biciul' sau 'dominatrix din Germania' car îi agresează pe toţi membrii suferinzi ai zonei euro să accepte greutăţile (...).Merkel forţează Grecia şi Ciprul să ia măsuri extreme, deşi nici măcar acestea nu îi vor obţine iertarea pentru ineficienţa şi comportamentul lor financiar lipsit de scrupule. (...)

Dacă Merkel ar forţa germanii să îndure tipuri de măsuri pe care cancelarul le cere restului Europei, aceştia ar ieşi în stradă, ar strânge grămezi de cauciucuri şi le-ar da foc, este de părere Schwennicke.

Potrivit autorului, este suficient să privim la politicile lui Merkel pentru Germania pentru a ne da seama că ceva nu este pur şi simplu corect. Cancelarul vorbeşte o limbă bifurcată şi aplică standarde duble.

Primul exemplu priveşte tratamentul aplicat de Merkel deponenţilor. Într-o seară de la începutul lui octombrie 2008, într-un moment în care criza financiară bătea la uşa Germaniei, cancelarul a apărut în faţa camerelor, alături de Peer Steinbruck, ministrul său de finanţe de la acel moment, pentru a le garanta germanilor siguranţa conturilor de economii. Chiar şi ulterior, mesajul a continuat să fie acelaşi: nu ne vom atinge de economiile germanilor, indiferent ce se va întâmpla.

Situaţia este însă complet diferită atunci când vine vorba de Cipru, unde Merkel şi Wolfgang Schäuble, actualul său ministru de finanţe, se numără printre cei care care au susţinut impozitarea tuturor depozitelor bancare - deşi ulterior măsura s-a aplicat doar clienţilor cu depozite de peste 100.000 de euro.

Al doilea exemplu priveşte modul în care Merkel gestionează programele de stimulare economică. În urma colapsului Lehman Brothers, atunci când criza financiară ameninţa, de asemenea, Germania, Merkel a băgat mâna adânc în cuferele statului. Cancelarul a alocat 1,5 miliarde de euro unui program de reînnoire a parcului auto pentru a împiedica alunecarea celui mai important sector al economiei în criză.

În acelaşi timp, guvernul Merkel a lansat un program de stimulare economică, în valoare de 50 miliarde de euro, a investiţiilor în drumuri, clădiri şi în orice altceva imaginabil. Chiar şi astăzi, şcoli noi, care îşi datorează existenţa acestui pachet de întrajutorare, sunt în curs de construcţie în Germania, menţinând astfel lucrătorii germani bine hrăniţi.

Cu toate acestea, atunci când vine vorba de vecinii suferinzi ai Germaniei, Merkel se opune vehement utilizării de stimulente economice. În opinia sa, guvernele acestor ţări trebuie să opereze reduceri până când acestea vor durea, să reducă serviciile publice şi, desigur, să se abţină de la a oferi vreunei industrii tipul de oferte generoase pe care guvernul german l-a oferit, spre exemplu, industriei producătoare de automobile.