'După dealuri', un film răscolitor, de neuitat şi vizionar
Cinematograful american a dezvoltat recent o fascinaţie în privinţa cultelor, de la pelicula de anul trecut, 'Martha Marcy May Marlene' la recentul 'The Master', inspirat de fondatorul bisericii scientologice. Filmele europene abordează acelaşi subiect, însă cu materiale foarte diferite. Moştenirea fascismului şi comunismului secolului XX i-au inspirat pe regizori zeci de ani, cel mai recent în fostul bloc sovietic. Renaşterea din ultimul deceniu a cinematografiei româneşti şi-a dedicat o mare parte din energie dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, însă niciunul dintre filmele realizate până acum nu a abordat specific tema controlului social exercitat în cadrul cultelor. Cristian Mungiu a atacat acest subiect în 'Beyond the Hills' ('După dealuri'), un triumf de o frumuseţe răscolitoare, care se impune printre cele mai bune filme ale ''Noului Val'' românesc, scrie o recenzie apărută pe site-ul filmschool rejects.com
Asemenea multor mari epopei ale spiritului, 'După dealuri' începe modest. Mungiu deschide filmul cu imaginea unei staţii de tren din România rurală, unde două femei tinere se reîntâlnesc după o despărţire lungă. Alina (Cristina Flutur) şi Voichiţa (Cosmina Stratan) au crescut în orfelinatul oraşului, până în momentul în care Alina a fost adoptată, apoi a emigrat în Germania pentru a lucra. Ea a revenit din străinătate pentru Voichiţa, pentru a emigra în Occident şi a începe o viaţă nouă împreună. Cu toate acestea, în anii în care nu s-au văzut, Voichiţa a intrat într-o mănăstire ortodoxă şi este în prezent novice. Ea vrea ca Alina să rămână aproape de ea, poate chiar să devină călugăriţă.
Şi cu aceasta, Mungiu stabileşte premisele unei ciocniri spirituale şi emoţionale, care va 'incendia 'următoarele 150 minute. Mânăstirea se dovedeşte un loc unde se exercită un control social intens - atât o condamnare a extremismului religios, cât şi o metaforă a totalitarismului perioadei comuniste. Acest lucru a fost, desigur, făcut înainte. Şi chiar dacă filme ca 'Amarcord' şi 'Panglica Albă' explorează sursele psihologice ale violenţei traiului în comun, contribuţia unică a lui Mungiu stă în modul în care el umanizează această poveste şi ne face să înţelegem această metaforă. În timp ce Fellini a folosit sexualitatea adolescenţilor, iar Haneke a invocat pierderea inocenţei copilăriei, regizorul român spune o poveste de dragoste.
Stilul filmului se joacă de asemenea cu distincţia dintre realitate şi alegorie, profitând pe deplin de instrumentele cinematografice pe care le-am văzut în ultimul deceniu la regizorii români. 'După dealuri' pare uneori un montaj din cele mai lungi cadre, în care nu să taie nimic sau nu se mişcă câtuşi de puţin camera. Pe de-o parte, acest lucru poate să facă filmul foarte naturalist, ca şi când spectatorul nu ar privi un film ci s-ar afla mai degrabă în prezenţa personajelor. Totuşi, această formă extremă de realizare a filmului poate de asemenea evoca un sentiment complet diferit.
''După dealuri'' se încheie fragmentându-se în bucăţi şi întorcându-se spre umanitate în general. În cel mai bun final al anului de până acum, Mungiu prezintă toată teroarea, compromisul moral şi disperarea unei puteri totalitare şi o expune din nou într-un alt cadru extraordinar de lung. Unde se potriveşte acest tip de frică şi de dominare în secolul XXI? În cazul în care există un răspuns, acesta se află undeva în ultimul cadru al celei mai recente capodopere româneşti, conchide recenzia.
