Cronică de film: „Caut prieten pentru sfârşitul lumii”

Ne aflăm în anul 2012. Probabil aţi auzit cu toţii despre calendarul maya care estimează că sfârşitul lumii va avea loc în anul 2012. Ar putea exista un moment mai oportun pentru un film intitulat „Caut prieten pentru sfârşitul lumii”? Va face asta ca oamenii să se adune în teatre? Nu prea cred.

Cele două beneficii posibile ale vizionării acestui film sunt, în primul rând, dacă acesta este ultimul an pe care îl mai aveţi de trăit şi pentru că timpul este preţios, veţi planifica de acum înainte cu meticulozitate toate filmele pe care le veţi viziona, astfel încât să nu vă mai plictisiţi din nou. În al doilea rând, aţi putea decide să vă petreceţi timpul încercând să fiţi o persoană mai bună. Asta e întotdeauna de bine.

Un asteroid cu diametrul de 112 km, numit "Matilda", se îndreaptă spre Pământ, şi toate încercările de a-l devia au eşuat. Ce-i de făcut, ce-i de făcut?

Ei bine, la aflarea veştii, soţia personajului interpretat de Steve Carell coboară din maşină, şi-l părăseşte pe loc, îndepărtându-se cocoţată pe tocurile ei înalte. Oamenii se revoltă, fură şi renunţă în masă la locurile lor de muncă. La biroul de asigurări unde este angajat se anunţă: „Avem o mulţime de noi oportunităţi de locuri de muncă, ca de exemplu - vrea să fie cineva director financiar?!”.

Personajul lui Carell este numit Dodge. Vecinii lui Dodge, în mod normal liniştiţi, şi care făceau numai bine, au ales ruta declinului moral rapid, dând petreceri continue - „Hei, Sarah şi Dave au adus (narcotice ilegale). Cine vrea să le încerce primul?”.

Dodge, considerând un astfel de comportament neplăcut şi fără rost, începe să stea acasă. Apoi se întâlneşte cu Penny (interpretată de Keira Knightley), care are un iubit muzician, poartă adidaşi Converse, este destul de tânără şi locuieşte în clădirea lui. Nu se poate să fie mai diferiţi de atât.

Timpul se scurge. Între ei se creează o oarecare legătură în timpul unui jaf de mântuială. Sar în maşina ei Smart, îl abandonează pe iubitul ei egocentrist şi fug din oraş. Dintr-o dată devine un film despre un cuplu ciudat care călătoreşte prin ţară.

Au parte de aventuri mărunte. Îl vizitează pe tatăl lui Dodge (Martin Sheen). Tatăl, pilot de meserie, încearcă să o ducă pe Penny cu avionul în Anglia, pentru a-şi îndeplini dorinţa de a-şi vedea părinţii pentru ultima oară, dar superba de 28 de ani se trezeşte în timpul zborului şi realizează ce este cu adevărat important în viaţa ei. Dodge, agentul de asigurări. Serios?

Filmul este perceput la început drept comedie, din moment ce se anunţă „a fi un film tipic Steve Carell”, dar nu e prea sigur ce fel de film vrea să fie şi în cele din urmă se dovedeşte a fi dramă.

Totuşi este un film tipic Steve Carell, din moment ce urmăreşte schimbarea obişnuită a personajului său: în prima jumătate a filmului, el este un tocilar, iar în a doua jumătate devine un om de nădejde. Este plin de mormăitul tipic al lui Carell, în care lipsa de tupeu în a spune ce gândeşte te face să vrei să-l scuturi bine şi să-i zici „Spune odată ce vrei!”.

Per ansamblu, filmul reuşeşte să fie agitat, deşi îi lipseşte tensiunea, astfel încheindu-se, în mod paradoxal, într-un mod iritant şi plictisitor în acelaşi timp. Este un scenariu plin de meditaţii banale, care vorbeşte inutil despre bagatele diferite şi este însoţit de o coloană sonoră siropoasă, ce cuprinde muzica unor cântăreţi pop puţin cunoscuţi de la începutul spre mijlocul anilor 1960.

Nu ajungi să îţi pese în final de nici unul dintre personaje, iar chimia dintre cele două personaje principale pare destul de născocită.