China trimite Iranului precursori chimici pentru combustibil de rachete
Două nave deţinute de o companie iraniană pe care Statele Unite au acuzat-o că furnizează materiale pentru programul de rachete balistice al Teheranului au părăsit în această săptămână un port chinez de depozitare a substanţelor chimice, încărcate cu marfă şi îndreptându-se spre Iran, potrivit unei analize a Washington Post bazate pe date de urmărire a navelor, imagini din satelit şi înregistrări ale Departamentului Trezoreriei.
Navele au fost identificate ca Shabdis şi Barzin şi fac parte din Islamic Republic of Iran Shipping Lines (IRISL), o companie de stat aflată sub sancţiuni ale Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Europene, care a fost descrisă de Departamentul de Stat al SUA drept „linia de transport preferată pentru actorii implicaţi în programele iraniene de proliferare şi pentru agenţii de achiziţii”.
Ambele nave au acostat recent în portul Gaolan din Zhuhai, pe coasta sud-estică a Chinei, o instalaţie majoră de manipulare a substanţelor chimice care procesează volume mari de compuşi industriali, inclusiv perclorat de sodiu — care este esenţial pentru producerea combustibilului solid pentru rachete, se arată în raport.
Oficiali şi analişti au concluzionat că încărcătura include probabil perclorat de sodiu destinat programului de rachete al Iranului.
„Având în vedere istoricul, cea mai simplă explicaţie este că încarcă aceeaşi marfă pe care au transportat-o în mod repetat în ultimul an şi ceva”, a subliniat Isaac Kardon, cercetător senior la Carnegie Endowment for International Peace, potrivit ZeroHedge.
Astfel, într-un fel, acest lucru nu este nimic „nou” pentru comerţul „ilicit” Beijing–Teheran, însă ceea ce este nou se vede în următorul aspect:
Deşi alte 12 nave IRISL au vizitat portul de la începutul anului, experţii au subliniat că faptul că China permite unei nave să plece spre Iran cu material legat de armament în timpul unui război în care a cerut reţinere ar fi extrem de notabil.
Într-adevăr, după cum continuă Kardon, „China ar fi putut ţine aceste nave în port, ar fi putut impune o întârziere administrativă, ar fi putut inventa o blocare vamală – orice număr de instrumente birocratice, dar nu a făcut-o.”
Potrivit sursei citate, deşi China evită confruntarea directă, nu s-a ferit de cooperare militară vizibilă — de asemenea, deoarece la începutul acestei luni, Rusia, China şi Iranul au desfăşurat nave navale pentru exerciţii comune de securitate în strâmtoarea strategic vitală Ormuz.
Poziţia oficială a Beijingului rămâne că sprijină „protejarea suveranităţii, securităţii şi integrităţii teritoriale a Iranului”, în timp ce se opune „ameninţării sau utilizării forţei în relaţiile internaţionale”.
China este puţin probabil să trimită trupe sau să se angajeze direct în orice conflict, însă a interpreta acest lucru drept pasivitate ar însemna să înţelegem greşit natura competiţiei dintre marile puteri din secolul XXI. Sprijinul Chinei pentru Iran este real, multifaţetat şi, în unele privinţe, mai sustenabil decât intervenţia militară; doar că operează pe o lungime de undă strategică diferită.
Între timp, Beijingul a respins oficial acuzaţiile potrivit cărora ar transporta materiale pentru producţia de rachete către Republica Islamică, susţinând că Statele Unite exagereazăimportanţa comerţului obişnuit sau a comerţului cu produse cu dublă utilizare.
Un raport de monitorizare din doar câteva săptămâni înainte de începerea campaniei ordonate de Trump împotriva Iranului arată că Iranul a primit din China, pe 13 februarie, un transport important de precursori chimici pentru combustibil solid pentru rachete.
Presa occidentală a relatat pe 22 ianuarie că două nave de marfă iraniene, Golbon şi Jairan, care transportă peste 1100 tone de perclorat de sodiu, vor călători din China în Iran în „următoarele câteva săptămâni”.
Washingtonul a îndreptat critici paralele către comerţul şi cooperarea „cu dublă utilizare” ale Rusiei şi Chinei în anumite sectoare industriale sensibile care se suprapun cu domeniul apărării. Însă ambele consideră, în cele din urmă, că acest lucru este dreptul lor, pe baza suveranităţii naţionale.
