Cazul Paşca, doar vârful icebergului. ONG-istă, ameninţată cu puşcăria fiindcă ajuta copile victime ale traficului de persoane

Bătălia cu statul când vrei să ai grijă de cei mai vulnerabil cetăţeni ai săi este cumplită, ne povesteşte Iana Matei, ONG-ista care, timp de decenii, a avut grijă de victimele minore ale traficului de persoane. Adolescente păcălite de lover boys, victime ale sărăciei, unele ale unor părinţi care nu le-a vrut/iubit/ocrotit pe care doamna Matei a încercat să le scoată din ghearele traficanţilor şi să le ajute să aibă din nou o viaţă normală.

Ce a făcut statul? Bine, nu statul în sine, ci reprezentanţi ai lui, căci statul nu e aşa, o entitate abstractă, ci suma oamenilor care lucrează pentru el. De la ameninţări, la închiderea temporară a centrului, trecând prin şicane, amenzi, Iana Matei a avut parte de toate. Nu a ajuns ca Viorel Paşca, nu i s-a făcut dosar penal, dar a fost ameninţată cu puşcăria fiindcă ajuta victime minore obligate să se prostitueze. Copile, ca să spunem lucrurilor pe nume, fete traficate.

Iana Matei este psiholog şi fondatoarea organizaţiei Reaching Out România, unul dintre cele mai cunoscute ONG-uri din ţară dedicate combaterii traficului de persoane şi sprijinirii victimelor exploatării. După Revoluţia din 1989 a plecat în Australia, unde a studiat psihologia şi a lucrat cu copii vulnerabili. La sfârşitul anilor ’90 s-a întors în România, iar întâlnirea cu mai multe adolescente victime ale traficului de persoane a determinat-o să îşi dedice activitatea exclusiv acestui domeniu. În 1999 a înfiinţat Reaching Out România, organizaţie care oferă adăpost, consiliere psihologică, asistenţă juridică şi sprijin pentru reintegrarea socială a victimelor.

De-a lungul ultimelor decenii, Iana Matei a devenit una dintre cele mai cunoscute voci din Europa în lupta împotriva traficului de persoane, colaborând cu instituţii internaţionale şi participând la elaborarea de politici şi programe de protecţie a victimelor. În 2006, Departamentul de Stat al Statelor Unite a inclus-o în rândul „Trafficking in Persons Report Heroes”, o distincţie acordată persoanelor cu contribuţii remarcabile în combaterea traficului de persoane. Un an mai târziu a primit Abolitionist Award, iar în 2010 a fost desemnată „Europeanul Anului” de revista Reader's Digest, în semn de recunoaştere a activităţii sale în sprijinul victimelor exploatării.

Numai autorităţile române nu i-au apreciat activitatea cum ar trebui, ba dimpotrivă, au vrut să o amendeze, de exemplu, pentru că transporta legumele din magazie până în bucătărie traversând curtea. Că de ce nu sparge un perete, să facă o fereastra spre bucătărie prin care să bage legumele direct în bucătărie... Până aici ajunge absurdul.

Am sunat-o pe Iana Matei pentru a vorbi despre cazul Paşca. De fapt, despre standardele pe care trebuie să le îndeplinească cei care au grija de oameni vulnerabili.

Opinia ei a fost tranşantă: Într-un stat funcţional, normal la capetele lui (adică ale oamenilor care îl reprezintă, de la factori decidenţi la executanţi), Paşca nu trebuia hărţuit penal, luat pe sus, ci trebuia invitat la Ministerul Muncii să povestească ce face pentru oamenii fără case, fără familii, abandonaţi de stat, pe care i-a luat în grijă, să spună ce nevoi au aceşti oameni şi să definească, împreună cu ministerul standarde pentru astfel de aşezăminte.

Domeniul în care activează Paşca, spune ea, nu este singurul nereglementat de stat, care stat vine cu nişte tipare rigide şi habar nu are ce categorii de victime şi nevoi speciale exista în statul român.

Care bagă toţi oamenii la grămadă, şi crează standarde universale - nu toate nerealiste, doar unele - care evident nu corespund tuturor tipurilor de nevoi şi, respectiv, servicii oferite, ci ar trebui adaptate.

Pe lângă obtuzitatea statului care nu înţelege ce are de făcut, vine şi cea a funcţionarilor care trebuie să aplice legea şi, de multe ori, o aplică strâmb.

Vă invităm să urmăriţi principalele declaraţii ale Ianei Matei

Cazul Paşca - e nevoie de noi standarde

În cazul Paşca, mie mi-e ciudă că nu îl ajută nimeni. Paşca oferă un serviciu care nu este standardizat. În societatea românească sunt foarte multe nevoi. Şi nu sunt toate standardizate, deoarece Uniunea Europeană nu le-a pus pe hârtie, iar Ministerul Muncii găseşte asta foarte dificil. De ce spun asta? Standardele pentru victimele minore ale traficului de persoane eu, cu mânuţa mea, le-am scris, de la zero, ştii? Pentru ca Ministerul refuza.

Ei m-au obligat să mă licenţiez, că trebuia să mă licenţiez, şi m-am licenţiat pe "copil părăsit", dacă-mi aduc bine aminte. Pentru că acolo era o propoziţie care spunea că sunt abuzaţi şi traficaţi. Era singurul cuvânt de care m-am putut lega.

Cum funcţiona? Eram licenţiată. Venea AJPIS-ul Piteşti, mâna Ministerului Muncii în teritoriu. Venea doamna X şi îmi spunea: „Ce sunt alea victime ale traficului???”

Şi spuneam: „Da, conform legii, victimă..”

„Unde sunt standardele?”

„Păi”, zic, „Ministerul Muncii din 2004 trebuia să le elaboreze.”

„Nu mă interesează, nu vreau să văd pe niciun leaflet (fluturaş) victime ale traficului de persoane.”

Făceam prevenire, peste tot scria „victima traficului”.

„Nu vreau să văd, nu există aşa ceva. Sunt copii, copii abandonaţi. Ce sunt alea victimele traficului?”, îmi spunea doamna de la APIS.

Şi m-am enervat într-o zi şi i-am scos hotărârile judecătoreşti. Că mergeam cu hotărâri în instanţă. Şi zic: „Dacă judecătorul a declarat-o victimă a traficului, mergeţi şi vorbiţi cu judecătorul şi întrebaţi ce e aceea victimă a traficului.”

Mai, pe faţă mi-a zis: „Fii atentă că eu te închid.” Astea erau discuţiile.

Doamna era angajată la AJPIS Piteşti şi eu i-am zis atunci că o să fac o conferinţă de presă şi o să povestesc ce discuţii am avut noi. Cred că îmi dădea un cap în gură dacă putea. După faza asta, m-am dus la Ministerul Muncii şi am zis: „Vreau standarde pentru minori, trebuiau din 2004.

Era doamna Mădălina Turza atunci, la minister: "Vai, doamnă, noi ştim ce minunată eşti tu, ce lucruri minunate faci, dar nu avem timp nici să respirăm.” Şi i-am zis: „Fii atentă, eu scriu ce ştiu că trebuie, ce am luat din standardele din Uniunea Europeană şi cu ce ne confruntăm noi zi de zi.” *Notă - dreptul la replică al dnei Turza, la finele articolului.

Le-am pus acolo, cred că erau vreo 25, şi ei apoi au luat cu copy-paste de pe Legea 272 şi au pus, au ajuns vreo 115 standarde. Nu mai contează, le-am dezbătut, le-am aprobat. Bineînţeles că puteau fi lucrate.

Dar ăsta a fost războiul pe care l-am purtat eu. Pe domnul Paşca n-a avut cine să-l înveţe.

El nu este azil. La azil trebuie să ai un medic. La noi, de exemplu, era un asistent social la 12 persoane, un asistent medical la 12 persoane.

Noi aveam nouă angajaţi. Plăteam mai multe salarii decât... pentru că aşa sunt făcute standardele. Dânsul nu este azil. Nu are nevoie să aibă un medic. El este un adăpost pentru oamenii străzii şi persoane fără aparţinători. Asta oferă el: masă, casă.

Acest serviciu nu este standardizat. Paşca trebuia chemat, el trebuie să definească şi Guvernul să standardizeze. Paşca ar trebui să colaboreze cu spitalele, să aibă legături, să cheme asistenţă. Dar nu el să angajeze personal medical, ci să se conecteze cu ei atunci când este cazul.

Dar nu sunt aceste standarde. Guvernul - de câţi ani? de 20 de ani? - asta trebuia să facă. Să zică: omul acesta oferă nişte servicii care nu există. Nu e nici azil, nu e nici adăpost de noapte. E un adăpost permanent. Şi hai să facem nişte standarde pentru.

Dar nu l-a tras nimeni de urechi pe Guvern. Pe Ministerul Muncii. Nimeni, absolut nimeni. Toată lumea a sărit pe Paşca.

Probleme similare şi la protecţia copiilor

În DGASPC-uri, noi avem, cred că, peste 60% dintre copiii din DGASPC-uri cu o formă de afecţiune mintală. Cei din sistem îţi recunosc dacă te cunosc. Eu am lucrat, şi tot sistemul mi le trimitea pe astea mici. Şi noi le duceam la doctor, şi aveam bipolar, aveam depresie, aveam ADHD, aveam ce vrei tu.

Aceşti copii trebuie să primească medicamente. Tu, ca serviciu social, nu ai voie să-l forţezi. Dacă el spune „Nu vreau să iau medicamentul”, nu ai pârghie legală să-l obligi.

Şi unii dintre copiii ăştia nu îşi iau medicamentele. Şi le iau când vor, când nu vor şi de aceea reacţionează aşa cum reacţionează. Eu am avut asistente medicale bătute. Nu am fost singurii, toate DGASPC-urile se văitau, le era frică de copii.

Şi am stat atunci de vorbă, era pe vremea doamnei Dăncilă, era o doamnă la Ministerul Muncii şi a fost uşor receptivă. A plecat în ţară, a luat informaţii. În general, DGASPC-urile din vestul ţării au spus: „Doamnă, da, e o problemă. Ar trebui să creăm un serviciu special pentru copiii aceştia.”

Eu am venit cu modelul din Australia. Acolo există un serviciu pentru aceşti copii. Copiii aceştia sunt îngrijiţi în nişte centre speciale. Adică au voie să iasă în curte şi aşa, dar sunt supravegheaţi. Şi ai un medic. E un program simplu, frumos. Face sens.

Dacă tu ai un copil acasă care intră într-o criză de nervi şi se dă cu capul de pereţi până îi sare sângele, tu ce faci? Îl laşi pentru că e dreptul lui? Nu! Îl împiedici, da? Exact aşa se întâmplă şi cu copiii ăştia. E dreptul lor la asistenţă medicală adecvată pentru ce se întâmplă cu ei.

Chiar erau de acord cei de la minister. S-a schimbat regimul, s-a schimbat premierul, s-a schimbat prim-ministrul, s-au schimbat toţi şi eu am obosit. Dar această problemă rămâne în sistem. Am încercat cu doamna Irina Minescu, de la Prahova, de la Voila, şi i-am trimis modelul din Australia. Mi l-a trimis domnul doctor de acolo. Lui (medicului australian) nu i-a venit să creadă când i-am spus. Zice: „Dar voi ce faceţi cu copiii ăştia?” Zic: „Îi punem laolaltă cu ceilalţi.” „Vai de mine!”, nu putea să creadă.

Şi e firesc să fie aşa. Şi Irina Minescu a spus că da, hai să facem. Dar ea m-a aşteptat pe mine, eu am aşteptat Ministerul Muncii şi s-a dus...

Ce vreau să spun este că sunt multe servicii nestandardizate în România şi sunt mulţi oameni care acoperă aceste nevoi cum pot ei, fără ca instituţiile, Ministerul Muncii în cazul ăsta, să îşi facă partea, aşa cum se face în toate celelalte ţări. Să zică: „Băi, care sunt nevoile?" "Uite astea!" Cum putem să facem?" "Facem aşa."

Şi atunci ai nişte standarde. Trebuie să ai nişte standarde.

Lipsa unui sistem de suport pentru victime

Eu am închis serviciul de asistenţă pentru victimele traficului, dar lucrez în continuare. Facem o grămadă de chestii în şcoli, pe tema loverboy (n.r. metoda „loverboy” este tactica prin care un traficant de persoane seduce şi manipulează emoţional o victimă, pretinzând că îi este iubit, pentru a o exploata ulterior.)

Vreau să-ţi spun un lucru. M-am dus în şcoli cu tema loverboy, dar aşa cum fac eu, nu te duci să citeşti de pe hârtie, cum se face la noi. I-am implicat pe copii şi e un role-play. Ei au fost iubitul şi iubita, au intrat în roluri, au cooperat, şi au şi râs. Strigau la băiat: „Băi, trebuie să o ţii de mână.” Ăsta se înroşise până în vârful urechilor, ea l-a luat de mână pe el şi tot aşa.

Au participat! Şi-ţi spun un lucru: le-am pus întrebări. „Ce e în regulă aici? Ce vi se pare ciudat aici? Ce credeţi că a greşit?”

Toate răspunsurile le aveau copiii ăştia. Au identificat metoda loverboy, ştiau, auziseră de asta şi o identificau în cazul respectiv. Poveştile erau din poveştile fetelor mele, deci erau poveşti reale.

„Şi aici a greşit fata”, „şi ea trebuia să facă aşa”.

Ştii unde s-au poticnit? La ce faci într-o situaţie din asta? Dacă tu sau o prietenă de-a ta e într-o situaţie de genul ăsta, ce faci?

Aici s-au blocat, pentru că nu avem o reţea de suport: diriginte, profesor, consilier.

Psihologii care sunt la Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională (CJRAE), CJRAE-ul trebuie să fie în prima linie.

Şi asta trebuie să creăm, de fapt: o reţea de suport, astfel încât copiii, când recunosc o situaţie mai periculoasă, când sună clopoţelul să ştie la cine să apeleze, şi să se facă profesionist.

Ajutarea victimelor traficului de persoane minore, infracţiune în ochii statului

Alt serviciu care nu este standardizat e outreach-ul. Sunt organizaţii care ies pe stradă şi lucrează cu victimele traficului de persoane folosite la prostituţie. Eu fac lucrul acesta pentru că vreau să identific minore.

Nu o dată a venit poliţia şi mi-a zis că poate să mă aresteze. Că prostituţia este ilegală în România şi eu ajut prostituatele fiindcă le dau un sandviş, cafea.

Da, eu mă duc şi le duc fetelor un sandviş, apă, cafea, stau de vorbă cu ele, le întreb dacă au nevoie de, eu ştiu, dacă le doare în gât, să le dau pastile, asistenţă medicală, le pot duce la doctor. Asistenţă psihologică. În toate ţările se face muncă de outreach, împreună cu ministerul lor al muncii.

În ce ţară vrei tu, îmi spui, şi eu îţi dau modelul. Ei au o locaţie, de exemplu, unde fetele se adună o dată pe săptămână, unde povestesc, unde pot fi verificate ginecologic şi în alte feluri. Primesc mâncare şi poţi să identifici abuzul, poţi să identifici minorele şi aşa mai departe.

La noi în România nu există standarde pentru aşa ceva. La noi, pe outreach nici nu ai cu cine să discuţi ca autoritate, nu ai cu cine să vorbeşti ca să se facă standarde.

ITM-ul ar trebui să intervină. ITM-ul are în job description să meargă pe stradă, să identifice muncă la negru şi aşa mai departe. De fapt, eu de la ei am ştiut.

M-a văzut o doamnă de la ITM care mi-a zis: „Iana, eu nu ştiu ce să fac, că ele sunt pe stradă.”

De asta zic că, dacă aş avea o locaţie unde să le adun o dată pe săptămână, o dată la două săptămâni, unde să le dau o cafea, să stau de vorbă, să povestim, să creăm o relaţie, poate că mi-ar spune care dintre ele sunt minore, să le putem ajuta.

Am avut fete care, după ce au fost bătute, au zis: „Eu nu mai vreau să stau pe stradă. Scoate-mă de aici.” Dar eu nu puteam să o iau în centru pentru că era majoră. N-am voie să am majore cu minore. Nu am avut unde să o duc, a trebuit să o ajut de acasă, de la ea. Bineînţeles că s-a dus iubitul ei peste ea şi s-au împăcat.

N-ai instrumentele necesare pentru că n-ai o cooperare reală cu instituţiile statului.

Instituţiile statului zic: „Faceţi voi.”

Despre standarde şi cei care le verifica

Unele standarde sunt ok, altele mai puţin, dar nişte standarde trebuie să fie. De exemplu, îţi cer metri pătraţi pe persoană. Da. Deci nu poţi avea 12 fete într-o cameră de unu pe unu. Trebuie să ai grup sanitar. Unul la şase persoane. E rezonabil.

Da, numai că atunci când vine AJPIS-ul numără două grupuri sanitare, numără 12 beneficiari, se uită la mine şi zice: „Şi asistenta socială unde face pipi?”

„La toaleta fetelor”, le-am spus. Şi zice: „aha, deci sunt şapte. Amendă!”

Şi ştii ce am făcut? Am închiriat un WC din ăsta portabil şi l-am pus în curte. Măi, am făcut-o la mişto total, să le arăt cât sunt de... Şi au zis că este PERFECT.

Bineînţeles că în două săptămâni toaleta portabilă a plecat de la noi din curte. Au mai venit, nici n-au ţinut minte. Dar când vor să fie ridicoli, sunt.

Ce-a mai fost? Cu legumele. Legumele erau în cămară, în spatele casei. Şi erau în control doamnele, iar eu aveam şi nişte prietene de-ale mele din Canada în vizită.

Şi doamnele de la asistenţă socială au văzut cum prietenele mele au luat cartofi, ceapă, nu mai ştiu ce găteam noi în ziua aceea, într-un coşuleţ. Le-au adus din cămară în bucătărie.

S-a uitat la mine, de parcă omorâsem pe cineva.

„De unde aţi adus legumele?”

Zic: „Din cămară.”

„Cum? Le-ai luat din cămară? Le-ai scos în curte şi ai venit cu ele în casă????”

„Da.”

„Vai de mine, ce nenorocire!”

Zic: „Doamnă, cum altfel să facem? Dar când le aducem de la piaţă până acasă?”

„Nu mă interesează”, zice. „Trebuie să spargi peretele la bucătărie, să faci o fereastră între cămară şi bucătărie. Şi să dai legumele pe fereastră.”

Mădălina Turza, drept la replică

Mulţumesc redacţiei Epoch Times pentru disponibilitatea de a publica prezentul drept la replică. Tema abordată în articol este una interes public, iar tocmai din acest motiv consider important ca cititorii să beneficieze şi de o prezentare reală şi fidelă a faptelor referitoare la procesul de elaborare a standardelor destinate copiilor victime ale traficului de persoane şi la rolul pe care l-am avut în acest demers.

În primul rând, conversaţia atribuită mie şi redată între ghilimele în articol nu a avut loc niciodată. Nu am făcut afirmaţiile care îmi sunt atribuite.

În al doilea rând, este complet falsă afirmaţia potrivit căreia doamna Iana Matei ar fi redactat standardele pentru serviciile destinate copiilor victime ale traficului de persoane, iar autorităţile ar fi completat ulterior documentul printr-un simplu „copy-paste” din Legea nr. 272/2004.

Elaborarea acestor standarde a reprezentat unul dintre obiectivele asumate de mine încă de la preluarea mandatului de Preşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi, Copii şi Adopţii şi a făcut parte din viziunea strategică pe care am construit-o pentru reforma sistemului de protecţie a copilului. Acest obiectiv a fost inclus în Planul de Acţiune „Creştem Copii LIBERI”, lansat de ANDPDCA în anul 2020, cu mult înainte ca doamna Iana Matei să participe la orice discuţie privind acest demers. Planul de acţiune prevedea nu doar elaborarea standardelor de calitate, ci şi dezvoltarea unui mecanism naţional integrat de prevenire, identificare şi intervenţie în cazurile de trafic de minori, formarea specialiştilor din sistem şi consolidarea cooperării interinstituţionale - https://copii.gov.ro/1/wp-content/uploads/2020/10/PLAN_ACTIUNE_CrestemCopiiLIBERI_2020.pdf

Afirmaţiile din interviu se exclud reciproc. Pe de o parte, doamna Iana Matei susţine că ar fi redactat standardele „de la zero”, iar pe de altă parte afirmă că acestea ar fi fost transformate printr-un simplu „copy-paste” din Legea nr. 272/2004. Cele două afirmaţii nu pot fi simultan adevărate. În realitate, standardele au fost elaborate printr-un proces tehnic de redactare, fundamentare juridică şi consultare publică, în care prevederile Legii nr. 272/2004 reprezentau, în mod firesc, cadrul legal extins de referinţă, fără ca acest lucru să însemne reproducerea mecanică a textului legii. Cu atât mai mult, cu cât legislaţia primară avută în vedere, viza domeniul traficului de personae în principal, şi în subsidiar Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Contrar afirmaţiilor din interviu, standardele nu au fost redactate de o singură persoană. Ele au fost elaborate în cadrul ANDPDCA şi au reprezentat rezultatul unui amplu şi complex proces de lucru şi consultare cu instituţiile competente şi cu organizaţiile neguvernamentale relevante din domeniul protecţiei copilului şi combaterii traficului de persoane. În etapa de implementare, unul dintre principalii parteneri ai Autorităţii a fost Asociaţia eLiberare, alături de alte instituţii şi organizaţii implicate în Planul de Acţiune - https://copii.gov.ro/1/programde-formare-in-domeniul-traficului-de-persoane-si-al-impactului-traumei-in-asistenta-victimelor/

Doamna Iana Matei a fost invitată, alături de toate organizaţiile relevante din domeniu, să participe la procesul de consultare pe care l-am dorit deschis şi incluziv. În realitate, participarea sa s-a limitat la o sesiune de consultare, exclusiv verbală. Nu a avut niciun rol în redactarea standardelor. Afirmaţia potrivit căreia ar fi autorul acestora este pur şi simplu neadevărată.

În egală măsură, distorsiunile prezente în interviul doamnei Iana Matei nu privesc doar denaturarea unor fapte documentate prin acte oficiale şi documente instituţionale, ci relevă şi o înţelegere eronată a cadrului juridic european în materia serviciilor sociale. În interviu se afirmă că standardele ar fi trebuit elaborate de România pe baza unor „standarde ale Uniunii Europene”. În realitate, asemenea standarde nu există. Reglementarea serviciilor sociale aparţine competenţei statelor membre, în aplicarea principiului subsidiarităţii consacrat de dreptul Uniunii Europene. Fiecare stat membru are obligaţia de a-şi construi propriul cadru normativ şi propriile standarde de calitate, adaptate sistemului naţional de protecţie socială. Exact acesta a fost rolul procesului coordonat de ANDPDCA în anul 2020.

Politicile publice serioase nu se construiesc prin revendicări retrospective de autorat şi nici prin rescrierea istoriei instituţionale. Ele se construiesc prin expertiză, consultare autentică, analiză tehnică şi asumare instituţională. Acesta este procesul prin care au fost elaborate standardele pentru serviciile destinate copiilor victime ale traficului de persoane şi din respect pentru toţi profesioniştii şi organizaţiile care au contribuit în mod real la acest efort consider necesară această rectificare -

https://copii.gov.ro/1/final-de-mandat-pentru-maria-madalina-turza-la-andpdca/

În situaţia în care doamna Iana Matei susţine în continuare că este autorul standardelor, o invit să pună la dispoziţia redacţiei documentul scris pe care afirmă că l-a elaborat, împreună cu dovada transmiterii acestuia către ANDPDCA şi a integrării sale în forma finală a actului normativ.