Baluri de altădată

S-au scris nenumărate povestiri şi romane despre balurile de altădată, iar romantismul care le înconjura a rămas, din nefericire, numai în cărţi. În epoca mai veche, nu oricine organiza baluri şi, tot aşa, nu oricine participa la ele. Numai neamurile de boieri mari se întâlneau la baluri, iar neamurile mai mici îşi puneau în mişcare toate mijloacele ca să fie invitate.

Balul nu era doar un pretext de petrecere, ci acolo se întâlneau tinerii, alegându-se uneori cu logodne sau chiar cu nunţi, iar vârstnicii se distrau şi ei cu mâncăruri şi băuturi alese, precum şi cu jocurile de noroc la modă. Pregătirile începeau cu multă vreme înainte. Se comandau costume şi accesorii în Europa Occidentală, se întocmea cu mare atenţie meniul, ca să se ducă vestea de bogăţia şi dărnicia gazdelor, şi, cu o şi mai mare atenţie, erau aleşi invitaţii. Nu erai invitat la balul familiei cutare, însemna că nu contezi în societate. Desigur, cele mai importante astfel de petreceri erau cele puse la cale de familia domnitorului.

În prima pare a veacului al XIX-lea, în Ţara Românească şi Moldova, obiceiurile erau încă, în mare parte, orientale chiar şi după alungarea fanarioţilor. Iată ce scrie Ion Ghica, neîntrecutul memorialist, sub titlul ”Un bal la curte în 1827: ”În sala de bal, vodă îmbrăcat cu giubea albă, hanger de brilianturi la brâu, şedea în mijlocul sofalei între ferestre, rezemat pe perne, cu gugiumanul de samur, cu funda albă cam pe frunte, şi cu mâinile încleştate în poală. La marginea patului, în dreapta şi la stânga, şedeau cele şase beizadele şir.” Urmau cucoanele, rude cu vodă.

La acest bal muzica era asigurată de lăutari din Goleşti, apoi de cei plătiţi de clucerul Alecu Nicolescu de la Râmnic şi taraful lui Dumitrache Lăutaru. Cei doisprezece ţigănuşi ai boierului Dinicu Golescu învăţaseră să cânte şi arii occidentale, orăşeneşti sau populare, printre care ”O, du lieber Augustin” (”O, dragă Augustin”), ”Was macht der Herr Papa” (”Ce face stimatul papa”), imnul austriac şi câteva ceardaşuri. Printre instrumentele lăutarilor lui Alecu Nicolescu se aflau: chitare, o mandolină, nai, tobă şi ţambal, clopoţei. Aceştia interpretau arii din opera ”Tancred” de Rossini şi alte cântece occidentale. Alţi lăutari, mai modeşti, interpretau, la spartul balului, la cererea boierilor mai bătrâni, cântece populare româneşti.

Ion Ghica, fin observator al obiceiurilor epocii, continuă astfel: ”Când era să înceapă danţul, boierii cei tineri îşi lepădau giubelele şi papucii, rămâneau numai în meşi şi alergau de luau fetele şi cocoanele la joc, la polonesă, la parolă, la vals şi la ecossaise. Nu îndrăsnea fitecine să se adreseze la rudele de aproape ale lui vodă; fiecare avea jucătorul ei favorit”.

În pitoreştile amintiri ale lui Ion Ghica, de altfel rudă apropiată cu cel ce dădea balul, domnitorul Grigorie Ghica, apare şi moda acelei epoci de tranziţie: ”Cocoanele cele tinere se purtau legate la cap cu turban de tulpan, zăbranic sau marabu, meşteşugit adus cu coadele cu panglice şi urmuz, împănate cu stele şi fulii de diamant, rochie de mătăsărie marţelin sau paplină fără cute, mâneci cu bufanturi ciupag scurt pe moda imperiului. Fetele cu capul gol, cu panglici şi cu flori, rochie garnisită pe poale cu fionguri de panglice şi de stofă. Cocoanele mai în vârstă mai păstrau încă fesul alb, legate cu testemel cu bibiluri, paftale de aur cu pietre scumpe şi cu şal pe spate. Între sculele celebre se cunoştea scorpia sau dragonul Şuţului, fata lui Racoviţă Gândac de la Colţea, ghiarele de leu ale Catinchii Filipeaschi (Bălşeni), şi şirele de mărgăritar cu diamanturi ale Brâncovencii”.

S-au dus demult, nu numai acele veşminte şi podoabe, dar şi cuvintele care le denumeau, aşa că e necesară o ”traducere”: marabu – maramă împodobită cu pene de pasăre de India; urmuz – mărgele de sticlă; fulie – podoabă de pietre scumpe în formă de floare de narcis; mătăsărie marţelin – mătase fină foşnitoare; paplină – stofă de lână fină; ciupag – pieptar femeiesc cu modele cusute; fiong – fundă de panglici făcută de cele mai multe ori din ciucuri; testemel – băsmăluţă înflorată; bibiluri – un fel de dantelă, împletitură cu acul ce se cosea mai ales pe la gulerul sau la mânecile cămăşii.

Iată şi lista cu ”tot felul de zaharicale şi cofeturi” de la balul lui Grigorie-Vodă: castane fierte în zahăr; lisă (fructe zaharate) de chitră (un fel de lămâie mare cu coaja groasă din care se prepară dulceaţă); praline; acadele; cofeturi cu răvaşe franţuzeşti; caramele cu plesnitori (?!). Printre băuturile servite la balul domnesc se numărau ”ponciuri” (punci), limonadă şi orgeadă (sirop cu zeamă de migdale).

În fine, petrecerea dată de primul domnitor român de după fanarioţi, se încheie: ”Pe la unsprezece ceasuri îmbulzeala era mare la scară, toţi şi toate îşi căutau blanele, îşi strigau feciorii şi trăsurile înaintând la scară fiecare cu masalagiul său, după rang. Stradele se luminau în toate direcţiunile şi, pe când începuse cocoşii a cânta de miezul nopţii, oraşul Bucureşti reintra în tăcere şi în întunericul său de toate serile.”

În completare, am spicuit, din romanul ”Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon, dansurile de la petrecerile bucureştene, la modă doar cu câţiva ani înainte de balul descris mai sus: ”Monotonul menuet, danţul clasic al saloanelor europene, săltătoarea cracoviană a leşilor, cotilionul franţuzesc, valţul nemţilor şi ecosezul adus din fundul Britaniei; toate aceste danţuri etnografice deteră prilej pe rând oaspeţilor noştri de a-şi arăta măiestria. (...) Pe timpul lui Caragea erau la modă mai multe danţuri străine; balurile ce se dedeau prin casele boierilor celor mari începeau prin poloneză, după care veneau: tampeta, matradu, manimasca, valţ-mazurca, englezul, cracoviana etc.”

O, tempora, o mores! Din vremea lui Caragea încoace, ţara noastră este într-o veşnică tranziţie, iar ritmul, ameţitor încă de atunci, a atras dezaprobarea multor intelectuali, nemulţumiţi de obiceiurile străine, împrumutate fără prea mult discernământ, precum şi de pierderea tradiţiilor autohtone. Exagerând, unii scriitori vedeau superficialitate peste tot, inclusiv în... baluri. Iată ce scria poetul Grigore Alexandrescu în celebra lui ”Satiră. Duhului meu”:

În câte rânduri însă distracţiile tale

Te fac să scoţi cuvinte ce nu ar fi cu cale,

Să superi din greşeală persoane însemnate,

Ba încă câteodată, şi dame delicate,

Râzând de-acele două, statornică pereche

Care-şi petrece seara şoptindu-şi la ureche.

De celelalte patru contese ideale,

Umflate de pretenţii şi vrednice de jale,

Pe care, dacă prinţul le ia la bal de mână,

Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.

Încet-încet, de la curţile domneşti şi boiereşti, balurile au cucerit şi mahalalele, ajungând, în secolul XX, chiar şi în cele mai îndepărtate sate. Astăzi, în marile centre urbane, tinerii preferă cluburile. Totuşi, măcar termenul ce aminteşte cumva de petrecerile de altădată a rămas în cele de breaslă sau de binefacere: Balul Bobocilor, de Absolvire, al Arhitecţilor, al Vânătorilor, al Pompierilor, al Gospodarilor, al Portului Popular, al Bucureştiului Interbelic, Balul Vienez etc. Vorba românului: dacă-i bal, bal să fie!