Aventuroasa istorie a Cărţii

Motto:

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Încet gândită, gingaş cumpănită;

Eşti ca o floare, anume înflorită

Mâinilor mele care te-au deschis. /

Eşti ca vioara, singura ce cântă

Iubirea toată pe un fir de păr,

Şi paginile tale, adevăr,

S-au tipărit cu litera cea sfântă. (...)

(Tudor Arghezi - "Ex libris")

Deşi specialiştii şi publicul larg fac de obicei distincţie între carte şi presă, lucrurile sunt ceva mai complicate. În vechea română, carte însemna şi ”carte” propriu-zis, dar şi ”scrisoare”.

Astăzi, se spune despre carte că este mai întâi suportul scrierii; astfel, tăbliţele de argilă de la Tărtăria noastră şi din Sumer, papirusurile egiptene, sulurile romanilor, manuscrisele şi textele noastre tipărite pot fi socotite cărţi, în pofida marii varietăţi de suporturi şi forme.

Cu siguranţă, lucrurile se vor cerne când se va şti şi ce vroiau să spună autorii picturilor rupestre, din preistorie, când, alături de oamenii şi de animalele zugrăvite, adăugau diferite semne abstracte, cum ar fi mai multe linii sau/şi puncte etc. Dacă vroiau să anunţe că, în ziua cutare, a lunii cutare, a avut loc o vânătoare, unde s-au vânat atâtea animale, iar cel mai bun vânător a fost cutare, atunci e vorba de o ştire sau chiar de un reportaj, specifice presei de mai târziu!

Pe de altă parte, multe texte străvechi au fost gravate în piatră, dar nimănui nu i-ar trece prin cap să afirme că e vorba de cărţi. Ideea de carte este asociată în general şi celei de editare, adică voinţei de difuzare a unui text şi voinţei de păstrare a acestuia; astfel, cartea trebuie să fie uşor de mânuit.

Apariţia cărţii este legată de suporturile scrierii. Un străvechi suport al cărţii, de prin mileniul IV î.e.n., era, cum am văzut mai sus, argila, din care erau confecţionate tăbliţe. Semnele se trasau pe acestea, cât erau încă umede, cu un instrument ascuţit. Apoi, tăbliţele se coceau în cuptor, pentru a le întări.

Şi ţesăturile au slujit ca suport scrierii, de pildă la mayaşi; chinezii scriau pe ţesături de mătase cu pensula. Însă, principalele suporturi ale cărţii, în Antichitate, erau papirusul şi pergamentul.

Papirusul a rămas suportul esenţial al cărţii în Egipt, răspândindu-se şi în lumea greco-romană. Din nefericire, papirusurile care s-au păstrat până la noi nu reprezintă decât o infimă parte a celor care au existat. Aproape toate sunt din Egipt, unde condiţiile climatice au permis păstrarea lor. Cartea din papirus era un sul, compus din foi lipite unele în continuarea celorlalte, deseori în număr de zece.

Marele oraş Pergam, din Asia Mică, a dat şi numele pergamentului, nou material pentru scriere. Se întrebuinţau pieile de oaie, viţel, capră, ţap şi chiar măgar, sau de antilopă, iar modalităţile de tratare nu s-au modificat prea mult până în Evul Mediu. Pieile erau spălate bine, uscate, întinse, aşezate pe pământ, cu blana dedesubt, şi unse cu var nestins pe cealaltă parte. Apoi, după ce li se răzuia partea cu blană, erau puse într-un butoi umplut cu var. În fine, se spălau iar, se întindeau la uscat, se subţiau şi se tăiau în funcţie de mărimea dorită. Totodată, pergamentul era un material mai rezistent şi mai suplu decât papirusul, permiţând şi zgârierea şi ştergerea.

Totuşi, întrebuinţarea lui s-a generalizat încet, şi abia în veacul al IV-lea e. n. a înlocuit complet papirusul în realizarea cărţilor. Însă preţul pergamentului rămânea ridicat, din pricina relativei rarităţi a materiei prime, precum şi datorită costului mâinii de lucru şi timpului necesar pregătirii sale. În Italia medievală, unde tehnica era mai înaintată, foile de pergament erau foarte subţiri şi de un alb strălucitor.

Oricum, în Evul Mediu, până la apariţia tiparului, cărţile erau extrem de scumpe, unele costând cât două-trei perechi de boi sau şi mai mult. Din această pricină, erau legate cu lanţuri grele, spre a se preveni furtul lor. Ulterior, pergamentele au fost înlocuite cu codexuri, cărţi legate, de forma cărţilor de astăzi. Se pare, totuşi, că inventarea codexului ar fi chiar mai veche decât a pergamentului. Astfel, unii cercetători afirma că Iulius Caesar ar fi confecţionat primul codex, în timpul războaielor galice, legând fragmentele în formă de acordeon şi folosind paginile ca puncte de referinţă.

Înainte de inventarea şi adoptarea tiparului, toate cărţile erau copiate de mână, ceea ce contribuia la preţul foarte ridicat. În Evul Mediu s-a modificat şi formatul lor, care, mai înainte, fusese sensibil asemănător cu cel al in-foliilor noastre de azi. Cartea a început să fie deseori consultată, transportată dintr-un loc într-altul. Formatul ei devine din ce în ce mai mic, mai uşor de mânuit.

În Apusul Europei au loc şi schimbări de ordin grafic: caracterul gotic, minuscula, ce face posibilă o scriere mai rapidă, îl înlocuieşte pe cel vechi. Noua literă variază cu centrele universitare – minuscula ”pariziană”, ”engleză”, ”bologneză”. Şi ea corespunde unui progres tehnic: părăsirea trestiei în favoarea penei de pasăre, de gâscă în general, care îngăduie mai multă uşurinţă şi rapiditate în lucru. Apar abrevierile, tablele de materii şi, uneori, prezentarea materiei în ordine alfabetică, ori de câte ori este posibil. Totul este gândit şi realizat pentru consultarea rapidă a cărţii.

A apărut astfel şi s-a dezvoltat profesia de intelectual, care este şi la originea erei manualelor, a cărţii lesne de mânuit şi care se şi trece din mână în mână. Manualul este dovada evidentă a accelerării vitezei de circulaţie a culturii scrise şi a răspândirii ei. A fost o primă revoluţie, în aşteptarea tiparului, cartea încetând de a fi obiect de lux şi devenind unealtă, instrument.

Ajungând instrument, cartea devine în curând produs industrial şi obiect comercial. La adăpostul universităţilor se dezvoltă o populaţie întreagă de copişti, deseori studenţi săraci, şi de librari. Totuşi, crearea unei întregi cărţi era foarte anevoioasă, şi doar tiparul a simplificat acest proces, ducând şi la ieftinirea spectaculoasă a cărţilor.

Cea mai veche carte tipărită pare a fi ”Diamantul Sutra”, un text al ”Perfecţiunii Înţelepciunii”, descoperită în anul 1907 de arheologul Sir Marc Aurel Stein într-o peşteră de lângă Dunhuang, în Nord-Vestul Chinei; la sfârşitul ei scrie că a fost tipărită la 13 al celei de-a patra luni a celui de-al nouălea an al Xiatong, adică la 11 mai 868, cu 587 de ani înainte de ”Biblia” lui Gutenberg. Actualmente, această carte se află la British Library din Londra.

Inventatorul chinez Pi Sheng a făurit o presă mobilă din pământ ars, cam prin anul 1046, dar nu avem exemple tipărite de el. Caracterele erau puse într-o tavă, unde erau aliniate cu ceară caldă, apoi se presau cu o scândură până ajungeau toate la acelaşi nivel, iar când ceara se răcea, întrebuinţa tava de litere pentru a tipări pagini întregi.

Însă numai germanul Johann Gutenberg a popularizat presa de tipărit cu litere mobile din metal, în veacul al XV-lea, astfel cărţile devenind mult mai accesibile. Invenţia lui a permis tipărirea rapidă a materialelor scrise, ducând la o adevărată explozie a informaţiei în Europa renascentistă.

Spre cinstea culturii şi civilizaţiei noastre, apariţia tiparului în Ţările Române a avut loc la numai şase decenii de la invenţia lui Gutenberg, când voievodul Radu cel Mare l-a chemat pe iscusitul tipograf Macarie să tipărească documente şi cărţi. Macarie şi-a instalat tipografia la Mânăstirea Dealu, unde, la leatul 1508, a editat ”Liturghierul”, întâia carte tipărită din Ţările Române.

De altfel, cartea s-a bucurat întotdeauna de o deosebită cinste pe aceste meleaguri. Bine zicea boierul Miron Costin în letopiseţul domniei sale: ”Căci nu este alta mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decât cetitul cărţilor”. O zicală de-a noastră afirmă şi ea: Ai carte, ai parte. Şi cum poporul român a excelat mereu în poezie, a creat şi o expresivă ghicitoare în acest sens, adevărată bijuterie metaforică:

Câmpu-i alb,

Oile, negre;

Cin’ le paşte

Le cunoaşte.