Scrisoarea lui Liiceanu către şeful Academiei Române - "Nu sunt de acord să fiu împuşcat"

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu (Epoch Times România)

Gabriel Liiceanu i-a trimis o scrisoare deschisă şefului Academiei Române, Ionel Vlad, în care îi cere explicaţii pentru afirmaţiile făcute de academicianul Nicolae Breban, în cadrul unei şedinţe a Secţiei de Filologie şi Literatură, potrivit cărora atât el, cât şi Horia Roman Patapievici ar trebui împuşcaţi.

Vă prezentăm scrisoarea lui Liiceanu publicată pe contributors.ro

Scrisoare deschisă adresată domnului acad. Ionel Valentin Vlad,

Preşedinte al Academiei Române

Domnule Preşedinte,

Aflu că în urmă cu mai bine de o săptămână a avut loc în instituţia pe care o conduceţi o şedinţă a Secţiei de Filologie şi Literatură în care un membru al Academiei, Nicolae Breban, a argumentat în faţa colegilor săi de ce, spre binele culturii române şi al ţării în general, ar fi de dorit ca Horia Patapievici şi cu mine să fim împuşcaţi. ("Derbedeii ăştia ar trebui împuşcaţi!") Am subliniat cuvântul pentru a marca folosirea lui expresă: împuşcaţi. Constat astfel că, după alocuţiunea rostită cu ocazia înscăunării sale ca preşedinte onorific al Consiliului ICR, alocuţiune în care eram numiţi "haimanale", discursul lui Nicolae Breban s-a radicalizat.

Domnule Preşedinte,

Este a treia oară în douăzeci şi cinci de ani când, într-o ţară în sfârşit democratică, s-a cerut în mod public să fiu împuşcat. Vă asigur că acest lucru nu mă flatează deloc.

Prima oară a fost în 13 iunie 1990 (debutul faimoasei mineriade), când, ducându-mă dimineaţa la birou, a trebuit să traversez o mulţime care bloca intrarea în corpul C al impunătorului edificiu al fostei Case a Scânteii. Pe lângă Humanitas, în aceeaşi aripă a clădirii se afla şi sediul României libere. Mia de oameni adusă acolo (muncitori de la etajele II şi III, unde se afla "Complexul tipografic Casa Scânteii", actualmente tipografia Coresi), monitorizată de oamenii Securităţii devenite peste noapte SRI, avea ca sarcina să scandeze pe rând "Moarte lui Băcanu!", "Moarte lui Paler!", "Moarte lui Liiceanu!". Am intrat în mulţime fără să ştiu ce se întâmplă. Vă imaginaţi oare o clipă cât de straniu e să traversezi (ca un intrus!) o masă de oameni care îţi cere moartea? Şi să te gândeşti că o fac fără să ştie că tu eşti acolo? Că te-ai întrupat deodată, printre ei, oarecum din strigătul lor, repetând politicos, în timp ce îţi croieşti drum spre poarta intrării, "Îmi permiteţi? Îmi permiteţi, vă rog?". Mă simţeam impostor în incognitoul meu şi, într-o străfulgerare de gând, mi-a venit să strig: "Dar sunt aici!". Apoi, în timp ce înaintam cu greu, nu încetam să mă întreb de ce îmi voiau oamenii aceia moartea, de vreme ce, evident, nici unul nu ştia de fapt nimic despre mine.

Apoi, două-trei luni mai târziu, în România Mare, a apărut o listă (erau pe ea vreo zece nume) cu persoanele care trebuiau împuşcate pe stadion "pentru ca în România să fie linişte". Numele meu era printre ele, de altminteri în cea mai plăcută companie.

Iar acum, după douăzeci şi cinci de ani, reapar, iată, alături de Patapievici, pe lista "de împuşcat" a lui Breban.

Domnule Preşedinte, vă daţi seama că, scriindu-vă, nu despre Breban este vorba aici. Vă imaginaţi pesemne şi dumneavoastră, cum îmi imaginez şi eu, ce infern trebuie să fie în sufletul acestui om de-a ajuns să ceară, întru înseninarea lui, împuşcarea unor confraţi. Dar de ce? Şi unde? În ce cadru social? Prin decizia cărei instanţe? De către cine? De care echipă a morţii? Dar, cum spuneam, nu despre tainicele mişcări ale unui suflet înnegurat este vorba aici. Vă propun ca deocamdată să-l abandonăm pe-acesta propriei sale torturi. Nu de resortul Academiei ţine ostoirea enormei sale suferinţe.

În schimb, se pare că, atunci când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împuşcarea unui scriitor, în discuţie e Academia însăşi. Preşedintele Secţiei, dl Eugen Simion, nu s-a grăbit să sune la 112, nici să-l poftească pe vorbitor afară, nici să-l admonesteze, nici să ridice şedinţa, nici să ceară părerea colegilor aflaţi în sală despre scena la care erau martori. Dintre participanţi, am înţeles că doar doi membri – poeta Ileana Mălăncioiu şi lingvistul Grigore Brâncuş – s-au ridicat să spună că rostul Academiei nu este să propună execuţii sumare. Le mulţumesc amândurora. Se pare că academicianul Brâncuş, un respectabil domn trecut de 85 de ani, a plătit pe dată firescul intervenţei sale, fiind reprimandat golăneşte de către vorbitorul setos de sânge. Ceilalţi, înfricoşaţi (?!), au tăcut mâlc, făcându-se astfel complici cu cele petrecute sub ochii lor. Nimeni, în afara celor doi, n-a mai găsit de cuviinţă să semnaleze faptul că printre ei se rătăcise un personaj care îi compromitea pe toţi şi, odată cu ei, însuşi blazonul Academiei.

Nu pot să închei înainte de a mă opri asupra vinilor care i se aduc de ani buni lui Horia Patapievici. Atât de mari, se pare, încât ele ar trebui ispăşite, iată, prin moarte! Stupefiantă, în cazul judecării lui, este tehnica inversării termenilor realităţii, încăpăţânarea cu care albul este prezentat ca negru. Cum s-a ajuns ca una dintre cele mai rafinate personalităţi ale culturii noastre, în loc să primească onorurile de rigoare, să fie scuipată pe stradă şi tratată, într-un discurs continuu al urii, ca "haimana" şi "derbedeu"? Care sunt crimele care i se pun în spate?

Eminescu, mai întâi. Am obosit şi eu, şi alţii (nu mai vorbesc de însuşi cel incriminat) să explicăm că Patapievici nu a vorbit niciodată de Eminescu ca despre un cadavru. Dimpotrivă! De câte ori i se pune în seamă o asemenea enormitate, în joc e o răstălmăcire ordinară. În textul său (publicat în revista Flacăra nr. 1-2, 2002, p. 86 şi intitulat "Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale"), Patapievici spune că în cultura postmodernă care domină universitatea românească de azi, Eminescu a ajuns să fie considerat învechit şi să fie tratat ca lucrul acela de care te ruşinezi şi pe care vrei să-l ascunzi. Ştim cu toţii expresia "chaque famille a son cadavre dans l᾿armoire". Patapievici îl elogiază pe Eminescu-cel-etern-viu şi deplânge faptul că noile generaţii îl văd ca pe "cadavrul din debara".

Cât despre felul în care Patapievici a vorbit "de rău" poporul român… De ce ne facem că nu ştim în ce măsură în marile iubiri pândeşte dezamăgirea pe care poate să ne-o producă fiinţa îndrăgită? Nu tocmai în marginea absolutului ratat a apărut de-a lungul istoriei culturii europene locul retoric al celui dezminţit în aşteptările lui? Cu cât mai aprigă e iubirea, cu-atât mai mari sunt exigenţele faţă de fiinţa iubită. Cu cât vei fi aşezat-o mai sus, cu-atât, la ceasul bilanţului, o vei însoţi mai tare cu vaietele şi blestemele tale. Iar când e vorba de suferinţa pe care ţi-o provoacă defectele poporului tău, tonul dezamăgirii suferinde din prea multă iubire urcă până "pe culmile disperării".

Iată-l pe Eminescu: "Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu." (Opere, vol.IX, p.459-460). Iată-l pe Caragiale: "M-am exilat şi atâta tot. [...] nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul, viţii demne de compătimit." Iată-l pe Octavian Goga: "Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală." (Jurnal, 1916). Iată-l pe Emil Cioran: "În ţara cu români, nimic nu reuşeşte. Totul se întâmplă altcum. (…) Un imn negativ e viaţa noastră. El nu pătrunde în spaţiu, ci se destramă în vibraţii de nicăieri, ca un parfum sau o putoare de absurd. (…) Între neamurile bolnave, noi suntem cei mai bolnavi." (Îndreptar pătimaş II, pp. 23-24) Iată-l, în sfârşit, pe Petre Tutea: "Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!" (322 de vorbe memorabile).

Breban a uitat să-i pună pe lista celor de împuşcat pe toţi aceştia. După cum, dacă ar fi fost german, ar fi trebuit să compună o listă a morţii din care n-aveau cum să lipsească Hegel ("Germanul, cu cât e mai slugarnic într-o privinţă, cu atât e mai desfrânat în alta; mărginire şi lipsă de măsură, originalitate, este îngerul satanic care ne loveşte pe noi, germanii, cu pumnii"), Nietzsche ("A fi un bun german înseamnă a te degermaniza" şi "Un bun german e cel care nu mai e german")* şi, mai abitir, Schopenhauer ("În perspectiva morţii mele, doresc să fac această confesiune: dispreţuiesc naţiunea germană datorită prostiei sale nesfârşite şi roşesc la gândul că îi aparţin.").

Aşadar, domnule Preşedinte, Breban a cerut ca Horia Patapievici şi cu mine să fim împuşcaţi în numele îngrijoratei sale iubiri de România şi a neiubirii noastre de ea. Nu credeţi, desigur, cum nu cred nici eu, că patriotismul poate fi pur si simplu proclamat şi folosit apoi ca jalnică formă de legitimare, la adăpostul căreia e permisă orice ticăloşie. Iubirea de ţară nu poate fi niciodată judecată după vehemenţa lovirii cu pumnul în piept şi după fierbinţeala cuvintelor vărsate la un microfon. Patriotismul lui Patapievici poate fi în schimb măsurat direct după serviciile pe care le-a adus el imaginii României şi după felul în care a pătruns cultura ei în lume în cei şapte ani cât s-a aflat în fruntea Institutului Cultural Român. Niciodată România n-a fost mai mult şi mai bine onorată în faţa altor culturi ca în aceşti ani faşti. Cât priveşte patriotismul meu, neclamat niciodată ca atare, cred că ar putea fi judecat după cele douăzeci de milioane de cărţi şi după cele peste trei mii de titluri pe care Humanitas le-a revărsat asupra ţării în acest sfert de secol. Peste jumătate aparţinând unor autori români. (Vi se pare oare că este un motiv suficient ca să fiu împuşcat pentru că titlurile lui Nicolae Breban nu se află printre ele?)

Cred, în schimb, ca şi patriotismul acestui imprecator îşi are propria măsură. Ce-ar fi să pornim, de pildă, în evaluarea lui de la numărul de dedicaţii îngenuncheate date de Breban în ascuns pe propriile volume, de-a lungul anilor ᾽70 – ᾽80, cuplului care a făcut României cel mai mare rău din istoria sa: cuplul Ceauşescu? Cât îşi iubeşte oare ţara cel care sărută în culise mâna tiranului? Sau ce-ar fi să luăm ca măsură a patriotismului său acel zglobiu şi cinic "Servim ţara!", cu care-şi însoţea convorbirile telefonice cu generalul de Securitate Pleşiţă, după ce-i livra acestuia date despre prietenii apropiaţi şi rudele lor?

Grav e că pe omul acesta domnul Boroianu l-a ales să onoreze Consiliul Institutului Cultural Român. Acesta este omul care, dintre zidurile Academiei, animat de-o irepresibilă iubire de patrie, a cerut împuşcarea celor care nu l-au onorat pe măsura voită de el.

N-am cum să nu vă întreb, Domnule Preşedinte, dacă credeţi că dinlăuntrul "celui mai înalt for de spiritualitate" al României poate fi lansată instigaţia la crimă. Aştept cu încredere răspunsul dumneavoastră.

Cu cele mai bune gânduri,

Gabriel Liiceanu

PS Cuvântul "a împuşca", când se aplică la oameni, nu poate fi o metaforă, cum am auzit că a încercat să se explice ulterior Breban. Poţi, metaforic, să împuşti un ban, dar niciodată un om. Care e metafora când ceri, dintr-un fotoliu al Academiei, împuşcarea cuiva numai pentru faptul că n-a ajuns să te vadă cum te vezi tu pe tine în visele tale de smintită mărire?

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Interne