Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 9 (3)
focus
5. A doua vizită a lui Jiang în Statele Unite
Pe 8 iulie, 1997, Organizaţia Tratatului Nord Atlantic (NATO) a decis în mod oficial să admită în rândurile sale foşti membri ai Pactului de la Varşovia. Foste ţări comuniste precum Polonia, Ungaria şi Republica Ceha s-au alăturat NATO. Lumea libera continua să avanseze spre Est.
Între 26 octombrie şi 3 noiembrie, Jiang Zemin a vizitat Statele Unite. Era a doua sa călătorie în SUA. Înainte de călătorie, era îngrijorat de critica Americii faţă de situaţia precară a drepturilor omului în China. După ce Jiang a preluat puterea politică, reformele au fost oprite, situaţia drepturilor omului s-a înrăutăţit, un mare număr de dizidenţi au fost închişi, iar perspectivele democraţiei s-au deteriorat mai mult decât în perioada de dinaintea mişcării studenţeşti din 1989. Dorind să-i împace pe americani, Jiang a folosit o momeală cu o zi înaintea călătoriei. În ziua aceea, China ratifica “Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale”- un acord Internaţional care recunoştea că “demnitatea inerentă şi drepturile inalienabile egale ale tuturor membrilor familiei umane sunt fundamentul libertăţii, justiţiei şi a păcii în lume.” Aceasta s-a făcut în ciuda faptului că Agenţia de ştiri Xinhua, unul din purtătorii de cuvânt guvernamentali, admisese între timp, pe un ton rar auzit înainte, că “abuzuri ale drepturilor omului încă mai există în societatea noastră.”
Observatorii ar fi fost grav induşi în eroare dacă ar fi crezut că gestul indica vreo intenţie din partea lui Jiang de a respecta drepturile omului. Deoarece Jiang avea în spate un istoric al încălcărilor grave a libertăţii de credinţă, asociere, a reuniunilor, marşurilor şi demonstraţiilor- toate garantate de Constituţia Chinei. Ar putea vreun acord internaţional să dovedească angajamentul din partea unui dictator? Răspunzând întrebărilor puse de un reporter de la Vocea Americii (VOA), Jiang a negat categoric raportul emis de Xinhua. În timpul interviului acordat lui Jim Lehrer, gazda Orei de Ştiri a PBS, Jiang Zemin a declarat cu obrăznicie: “China nu a făcut nimic nepotrivit înprivinţa drepturilor omului.”
În timpul vizitei de o săptămânaîn SUA, la fiecare mişcare Jiang şi-a arătat adevărata sa faţă de dictator. În Parcul Lafayette, lângă Casa Alba, peste 2000 de demonstranţi protestau împotriva vizitei lui Jiang. Printre ei se aflau activişti pentru democraţie, tibetani, oameni din Mongolia Interioară, taiwanezi, lideri sindicali, activişti care se opuneau muncii copiilor, ecologişti şi alţii. Acuzaţia comună tuturor era aceea că guvernul de la Beijing încalcă drepturile oamenilor. Referitor la prezenţa acestor oameni, ulterior Jiang medita ironic şi dispreţuitor: “Am fost cufundat în atmosfera prietenoasă a poporului american, dar ocazional, nişte zgomote mi-au ajuns la urechi... am mai observat că în America pot fi exprimate viziuni diferite... am văzut asta direct în timpul vizitei mele. ”
Jiang privea protestele drept “zgomote”, ceea ce înseamnă că niciodată nu s-a preocupat de nemulţumirile activiştilor şi nu i-a păsat de ceea ce aveau ei de spus. Jiang nu ar fi permis niciodată proteste împotriva sa în China, şi de aceea, a fost nevoie să meargă în America pentru a putea experimenta “la prima mână” “viziunile diferitele” în legătură cu persoana sa.
Jiang şi-a mai dezvăluit adevărata faţă autocrată când a călătorit la Boston, pentru a vorbi la Harvard University. Când a fost întrebat de un reporter de la Newsweek cum ar răspunde vocilor de protest din afara clădirii, Jiang a răspuns: “Chiar dacă mă adresez publicului de aici, pot auzi porta-vocea de afară. Tot ceea ce aşi putea să fac este să încerc să vorbesc peste vocile lor!” Arogant ca de obicei, Jiang nu acorda nici un interes vocii oamenilor.
În contrast direct cu atitudinea lui Jiang a fost replica dată de Preşedintele Clinton în timpul vizitei sale la Universitatea din Beijing din 1998. Un student l-a întrebat pe Clinton: “Când preşedintele Jiang Zemin, în calitate de oaspete chinez, a vizitat Universitatea Harvard, s-a confruntat cu proteste şi demonstraţii. Astăzi, dumneavoastră sunteţi în postura de oaspete. Dacă ar fi permise demonstraţii împotriva dumneavoastră, cum v-aţi simţi? ” Clinton a răspuns: “M-aşi întâlni cu demonstranţii să aud ce au de spus. De fapt, mă confrunt adesea cu proteste din partea oamenilor.” Clinton nu avea nevoie sa se prefacă.
Din cele două întrebări şi răspunsurile date, se pot distinge în mod clar mentalităţile diferite ale oamenilor celor două ţări şi ale conducătorilor lor. Unul vorbea în numele unui regim totalitar, celălalt în numele unei societăţi libere.
6. Diplomaţia ostatecilor
Când Jiang s-a întors în China în urma călătoriei sale, a făcut un gest agreabil faţă de Clinton, eliberându-l pe activistul pentru democraţie, Wei Jingsheng.
Wei fusese arestat în 1979 pentru postarea unui articol critic la adresa lui Deng Xiaoping pe ceea ce se numea popular “Zidul democraţiei” din Beijing. El a fost condamnat la 15 ani de închisoare acuzat că este “contrarevoluţionar”. Articolul său intitulat “Vrem democraţie sau un nou Dictator?” avertiza asupra înclinaţiilor autocrate ale lui Deng. Wei a fost pus pe linie moartă timp de 8 luni şi apoi închis într-o celulă izolată aproape 5 ani. A fost torturat de gardienii din închisoare şi de alţi prizonieri în închisoarea Tangshan şi în lagărul de munca Qinghai. Wei nu a fost eliberat până în 1993.
În 1994, John Shattuk, Secretar asistent de stat pentru democraţie, drepturile omului şi muncă al SUA, a vizitat China. Înainte de a începe convorbirile cu autorităţile chineze, el s-a întâlnit cu Wei şi l-a întrebat ce crede despre actuala starea lucrurilorîn China.
Prin eliberarea lui Wei în 1993 înainte de termen, Beijing-ul îşi sporea oferta pentru Jocurilor Olimpice din 2000; spera să proiecteze imaginea unei Chine deschise şi democratice. Dar de data asta, Jiang Zemin clocotea de furie faţă de cererea lui Shattuk de a se întâlni cu Wei. Jiang a ordonat rapid arestarea lui Wei, pentru a doua oară, acesta primind o sentinţă de 14 ani. Oferta Beijing-ului pentru Jocurile Olimpice a picat cu un singur vot, din cauza unei neînţelegeri cu Coreea de Nord.
La aflarea veştii arestării, Statele Unite au regretat foarte mult, ştiind că acesta a fost rezultatul direct al întâlnirii. SUA s-au simţit obligate să-l ajute pe Wei. În tranzacţiile ulterioare cu Beijing-ul, SUA cereau deseori eliberarea lui Wei. În 1997, subiectul a apărut din nou în timpul convorbirilor dintre Clinton şi Jiang.
Pentru Jiang, eliberarea lui Wei a fost o manevră menită să mulţumească America. Deng Xiaoping, omul care îl detestase pe Wei mai mult decât oricine, murise de mult. Jiang s-a gândit că eliberarea lui Wei nu ar fi trebuit să deranjeze pe nimeni, ci dimpotrivă, ar fi putut fi văzută ca un gest de bunăvoinţă faţă de Clinton. Astfel că un Jiang tactic, a decis, în noiembrie 1997, eliberarea lui Wei. După 18 ani în închisoare, Wei a fost escortat din celula sa direct la avionul spre America. Wei a început un nou capitol al vieţii sale în exil.
Într-o anumită măsură, cei din Vest au fost păcăliţi de această manevră, crezând că Jiang era un om deschis la minte. Mutarea aceasta şi succesul ei au marcat începutul a ceea ce s-ar putea numi “diplomaţia ostaticilor” - o şaradă tactică de răpire şi eliberare a anumitor celebrităţi. În 1998, Wang Dan, un lider al studenţilor din Mişcarea pentru Democraţie din 1989, a fost “eliberat pe cauţiune pentru îngrijiri medicale” - după cum s-a pretins - şi exilat în Statele Unite.
Dar eliberarea câtorva prizonieri politici binecunoscuţi abia dacă putea schimba înfăţişarea închisorilor lui Jiang. Dimpotrivă, numărul acestor deţinuţi era încreştere. Lista prizonierilor politici pe care SUA voiau să-i elibereze era în continuă creştere. Reacţia Beijingului consta doar în unele eliberări strategice, simbolice, oricând dorea ceva de la comunitatea internaţională. După ce obţinea ceea ce voia, aresta chiar mai mulţi oameni, ştiind că îi va putea folosi ca piese de negociere cu Vestul.
Jiang era primul lider din istoria PCC care se bucura că poate profita de cetăţenii chinezi, transformându-i în ostatici în scopul purtării de negocieri cu alte ţări. PCC şi lacheii săi precum Jiang, nu numai că îi privau pe cetăţenii chinezi de libertatea de exprimare, ci îi şi persecutau pe cei care îndrăzneau să vorbească deschis, trimiţând dizidenţii în exil peste ocean. Nu se gândeau niciodată la ceea ce făceau. Nici nu simţeau ruşine pentru faptele lor. În schimb, ei făceau paradă de exilarea dizidenţilor, fapt care pentru PCC trecea drept dovadă a respectării “drepturilor omului”. Etala acest lucru ca pe o “deschidere a minţii” dictatorului, toate acestea amăgind şi ademenind lumea liberă. Este un fenomen bizar al Chinei zilelor noastre.
7. Pensionarea lui Qiao Shi
Aranjamentele de personal pentru cel de-al 15-lea Congres al PCC nu s-au lămurit în nici un fel după reîntoarcerea Hong Kong-ului. Cea mai mare incertitudine a momentului era pensionarea lui Qiao Shi. Bo Yibo, în vârstă de 89 de ani încerca, să-i spună lui Qiao, că se va stabili o nouă limită de vârstă, la cel de-al 15-lea Congres şi ea va fi fixată la 70 de ani. Astfel, lui Qiao nu-i mai rămânea decât să se pensioneze. Deşi era în vârstă de 71 de ani, Jiang Zemin a rămas totuşi în calitate de “nucleu” al conducerii.
Qiao a acceptat să se pensioneze şi să renunţe la toate funcţiile - mişcare care i-a luat prin surprindere pe Jiang, Zeng Qinghong şi pe ceilalţi. Dacă ei înşişi ar fi fost în locul lui Qiao nu ar fi acceptat niciodată să renunţe. Pensionarea lui Qiao a deschis calea pentru aranjamentele personale ale lui Jiang Zemin la cel de-al 15-lea Congres al PCC. În cadrul sesiunii, noile numiri totalizau 56% din numărul total de membri ai Comitetului Central al PCC; totul fiind verificat şi aprobat de Secretarul General Jiang Zemin şi asociaţii săi.
O altă frică a lui Jiang era faptul că nu luptase niciodată pe timp de război. Indiferent câţi generali numise, în lipsa experienţei militare reale, nu putea fi la fel de puternic ca şi consilierii militari ai lui Deng. Yang Shangkun, Liu Huaqing şi Zhang Zhen luptaseră toţi pe timp de război. În problema aceasta, Bo Yibo a fost cel care a venit cu o idee. În baza principiului conform căruia Partidul dă ordine armatei, existenţa militarilor în Comitetul Permanent al Biroului Politic părea nepotrivită. Astfel, Bo şi oamenii lui au început să schimbe vechile reguli, astfel încât acestea să corespundă intereselor lor. Începând cu cel de-al 15-lea Congres, militarii au fost excluşi din Comitetul Permanent al Biroului Politic, rezolvându-se o altă problemă pentru Jiang.
După moartea lui Deng Xiaoping, Jiang devenise şeful din spatele scenei şi după ridicarea multor greutăţi din calea lui, acesta era pur şi simplu entuziasmat. Simţea în sfârşit că devenise adevăratul “nucleu” al conducerii Partidului.
Deşi Qiao Shi se pensionase, el pusese două condiţii. Prima era ca Wei Jianxing să devină secretarul comitetului disciplinar al PCC şi a doua, ca Tian Jiyun să rămână vice preşedinte al Congresului Poporului. Jiang a acceptat cu uşurinţă. La urma urmei, înţelegerea era pentru el un târg bun.
Totuşi, Qiao nu a plecat în termeni buni. Înainte de a se retrage, a proclamat deschis că decizia de a-l avea pe Hu Jintao ca nucleu al celei de-a Patra Generaţii de conducători era un aranjament strategic făcut de Deng Xiaoping împreună cu alţi revoluţionari ai vechii generaţii, cu Comitetul Permanent al Biroului Politic PCC şi cu alţi membri ai Biroului Politic. În plus, a fost adoptată o hotărâre de Partid în urma căreia se luau în consideraţie păreri şi sugestii de la persoane din afara Partidului.
Qiao Shi, Li Ruihuan şi Wan Li au menţionat cu diferite ocazii că Deng Xiaoping şi Biroul Permanent căzuseră de acord ca Hu Jintao să fie nucleul celei de-a patra generaţii de lideri. Ei au făcut cunoscut faptul, că decizia a fost aprobată de Biroul Politic şi prin urmare era legitimă. Desigur scopul acestei acţiuni era să declare Partidului legitimitatea aranjamentului lor şi să avertizeze asupra faptului că orice încercare de a încălca decizia era ilegitimă.
Dacă Jiang ar fi încercat să-l înlăture pe Hu, asta ar fi însemnat că îl trădează pe Deng. Iar Jiang nu ar fi îndrăznit să meargă împotriva voinţei lui Deng. Astfel, în esenţă, Qiao, Li şi Wan au folosit dorinţa lui Deng ca pe o bombă cu ceas, pentru a-l forţa pe Jiang să plece la termenul stabilit. Se pare că Jiang a fost enervat de cuvintele lui Qiao, aşa că a interzis Secretariatului Partidului, Biroului Central al Partidului şi altor organe ca discursul lui Qiao să fie pus în circulaţie printre documentele interne. Qiao a arătat, că odată cu aceste evoluţii, viaţa politică în cadrul Partidului nu mai era deloc aceeaşi.
Acţiunile pe care Qiao le-a întreprins înainte de a se retrage, l-au forţat pe Jiang să continue ceea ce fusese pus în mişcare de Deng. Dacă Jiang l-a forţat pe Qiao să se pensioneze sub pretextul limitei de vârstă, Qiao, în schimb, a propus un set de reguli privind “pensionarea la şaptezeci de ani” care cereau ca Jiang să înmâneze puterea lui Hu Jintao după împlinirea a încă unui mandat.
Cinci ani mai târziu,venea rândul lui Jiang să se confrunte cu presiunea acestor reguli. Acelaşi tip de cursă pe care Jiang, lacom de putere, i-a întins-o lui Qiao, avea să-l prindă în capcană pe Secretarul General însuşi.
