Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 5

Capitolul 5
Capitolul 5 (Luis Novaes / Epoch Times)

Desfiinţând ziarul Herald înaintea masacrului din Piaţa Tiananmen. Jiang Zemin găseşte calea rapidă spre Beijing (1989-1990)

Dintre toţi, Jiang Zemin a fost cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma masacrului din Piaţa Tiananmen. Totuşi, diferă opiniile despre modul în care Jiang, care era pe cale să se retragă atunci în postul de Secretar de Partid în oraşul Shanghai, avea să devină “inima” Partidului Comunist Chinez (PCC) şi să dobândească controlul asupra celor trei puteri: Partidul, Guvernul şi Armata. Răspunsuri la acest puzzle pot fi găsite în biografia lui Jiang, scrisa de servilul Robert Kuhn „Omul care a schimbat China” (The Man Who Changed China). Bineînţeles, “Biografia” este mai mult o ficţiune politică decât orice altceva, dat fiind faptul că toţi oamenii intervievaţi de Kuhn pentru realizarea ei au fost foarte atent selecţionaţi. Din fericire pentru chinezii care au trăit atât de mulţi ani sub tiranie, e uşor să distingă fantezia din cartea lui Kuhn. S-ar putea spune că cititul printre rânduri a devenit o calitate înnăscută a chinezilor în mijlocul “culturii Partidului Comunist Chinez” şi o trăsătură unică a acestui mediu.

1. Bomba - moartea lui Hu Yaobang

Atunci când Jiang a desfiinţat ziarul liberal din Shanghai, World Economic Herald, el punea, conştient sau nu, bazele unui mod de a câştiga cea mai mare autoritate cu putinţă în interiorul Partidului Comunist Chinez. Kuhn a scris mult despre evenimentul Herald

La începutul lui 1989, reforma economică împinsă de la spate de către Deng Xiaoping a dat o nouă viaţă Chinei, dar a creat în acelaşi timp, unele fenomene negative. Cu toate că economia naţională a crescut şi pe piaţă se găseau produse mai multe ca niciodată, impozitul pe venit al guvernului central colectat de la provinciile Chinei a scăzut cu o treime. Rata inflaţiei începea să se apropie de 20%. Creşterea preţurilor, implicit cumpărăturile făcute din frică deveniseră o parte din viaţa urbană cotidiană. Tot mai multe întreprinderi de stat sufereau pierderi şi falimente, muncitorii acestora rămânând fără locuri de muncă. Conflictele dintre modul de lucru al noului sistem economic şi cel al vechiului sistem începeau să devină tot mai mari. Toată lumea era conştientă de faptul că unii oameni de afaceri deveneau bogaţi, în timp ce mulţi muncitori şi ingineri din întreprinderile de stat îşi pierdeau beneficiile unui post de muncă şi pensiile. Numărul şomerilor devenise atât de mare, încât se putea spune că a luat naştere o nouă clasă socială. Cu rapiditate, diferenţa dintre cei bogaţi şi săraci devenea uriaşă.

În acea perioadă, oamenii îi dispreţuiau cel mai mult pe oficialii profitori. Prin 1985, China începea să adopte acel “sistem dual de tarifare” pentru preţul de cumpărare al produselor agricole, preţurile en-gros ale produselor industriale majore şi preţurile bunurilor care se găseau doar cu greu. Aşadar, produsele care erau în planul statului puteau fi cumpărate la preturi stabilite de către stat, pe când cele care nu se încadrau în planurile statului erau cumpărate la un preţ de piaţă, care era mult mai mare decât cel de stat. Scopul era acela de a rezolva problema excesului de cereri la produsele materiale şi de a asigura că planurile obligatorii de stat vor putea fi duse mai departe cu costuri minime. Totuşi, oficialii profitori se bazau pe acele “documente oficiale” şi cumpărau bunuri rare - cum ar fi oţelul - la preţuri de stat şi le vindeau apoi la preţul pieţei. Preţul pieţei putea să fie şi de zece ori mai mare decât preţul de stat.

Folosindu-se tot mai des de privilegiile poziţiilor lor, oficialii Partidului profitau de putere pentru a-şi burduşi propriile buzunare şi pentru a-şi spori prestigiul. Aceste acţiuni erau făcute fără implicarea în afaceri reale. De obicei ei începeau proiecte profitabile de afaceri şi dădeau recomandări solicitând cote parte pentru prietenii şi familiile lor. Multe dintre birourile reprezentanţilor din Beijing şi hotelurile de cinci stele, de exemplu, erau date unui anumit grup de indivizi. Acestu indivizi, care aveau milioane de yuani pe mână, puneau ochii pe diferiţi oficiali din Beijing din cadrul diferitelor ministere. Scopul lor era de a cheltui banii cu aceştia, în schimbul obţinerii unor permise de import şi a diverselor cote parte. Odată ce obţineau asemenea aranjamente, ei le foloseau pentru a face zeci sau chiar sute de milioane de yuani. Reforma mono-dimensională a Partidului a creat mai degrabă un sistem deformat, care a dospit un mediu excelent în care politicienii să poată fuziona cu oamenii de afaceri. Aceşti oficiali murdari, care urmăresc doar profitul, ar face orice lucru imaginabil pe spinarea populaţiei, urmând ca în final munca brută să fie făcută tot de oameni. În 1988, o cifră şocantă de 356.9 miliarde de yuani a fost generată de sistemul dual de diferenţiere a preţurilor, cifră care a însumat 30% din PIB-ul acelui an. Abuzând de poziţia şi puterea lor, copiii şi rudele membrilor elitei comuniste de la putere s-au îmbogăţit peste noapte prin vânzarea puterii lor.

Termenul de “oficial profitor” reflecta corupţia Partidului Comunist Chinez în sine. Dorinţa de reformă globală pe care o avea populaţia, era un curent ascuns, prezent în toată societatea. În orice moment, o scânteie ar fi putut să conducă la o serie de explozii.

Pe 15 aprilie, 1989, Hu Yaobang, reformator deschis la minte care fusese dat jos efectiv din postul de Secretar General al PCC, a suferit un subit atac de cord în timpul unei întâlniri cu Biroul Politic al Partidului. O săptămână mai târziu, Hu a murit. Dispariţia sa a adus multă durere şi suferinţă în inimile oamenilor. Foarte mulţi au fost cuprinşi de resentimente adânci, simţind impactul sever asupra planurilor de reformă democratică.

În acea noapte de aprilie, studenţii de la Universitatea din Beijing începeau să împletească coroniţe de flori în campusurile universitare pentru a-i comemora moartea; postere mari puteau fi văzute atârnând peste tot, inclusiv pe ziduri şi pereţi. Între 15 şi 17 aprilie, poezii comemorative începeau să apară pe posterele lipite în campusurile Universităţii Beijing, Universităţii Qinghua, Universităţii Populare, Universităţii Normale din Beijing, Universităţii Chineze de Ştiinţe Politice şi Juridice şi ale multor altor şcoli, toate dorind să marcheze trecerea în nefiinţă a lui Hu. Luni, 17 aprilie, mai multe mii de studenţi au părăsit campusurile şi au mers în Piaţa Tiananmen. Au depus cununi de flori la baza Monumentului Eroilor Poporului Chinez, au ţinut bannere pe care scria “În memoria lui Hu Yaobang,” şi au strigat slogane precum “Eliminaţi corupţia!”,”Conduceţi ţara prin lege” şi “Jos birocraţia!” Între timp, studenţii din toată ţara urmau acest exemplu organizând demonstraţii la scara mare, adunări şi petiţii. În doar câteva zile, mişcarea studenţească a luat amploare tot mai mare, chemând liderii ţării şi studenţii la dialog. Scopul era promovarea reformei politice şi de a face ţara să se dezvolte pe baza democraţiei şi a legii.

În seara zilei de 25 aprilie, postul TV de stat al Chinei, CCTV, a transmis de câteva ori pe postul de Programe TV de Ştiri Naţionale un editorial din ziarul Cotidianul Poporului, intitulat “Trebuie să ne opunem în mod răspicat acestei agitaţii.” Editorialul condamna acţiunile studenţilor şi îi acuza de “tulburarea ordinii publice”. Articolul mai declara că natura acţiunilor studenţilor era “ilegală” şi solicita încetarea manifestărilor. În ziua următoare, editorialul a fost publicat în ziarul Cotidianul Poporului

Editorialul declara că mişcarea studenţească era “un complot”, “scopul ei este de a demoraliza populaţia şi de a deranja întreaga ţară,” şi că “ultimul scop al ei este de a nega în mod fundamental conducerea Partidului Comunist Chinez, de a nega întregul sistem socialist,” printre multe alte declaraţii stranii.

Editorialul de pe 26 aprilie descria mişcarea studenţilor ca pe o “agitaţie”, etichetă pe care studenţii o considerau de-a dreptul supărătoare. În timp ce se apropia ziua de 4 mai - zi de comemorare a protestelor istorice (din anul 1919) ale studenţilor, care au catalizat patriotismul chinezilor imediat după Tratatul de la Versailles - mişcarea studenţilor s-a amplificat. Cu câteva zile înainte avusese loc un marş condus de câţiva profesori mai în vârstă. Aceştia ţineau un banner mare şi alb pe care erau scrise câteva rânduri ale unui scriitor renumit care spunea: “Îngenunchiaţi de atâta amar de vreme, ridicaţi-vă şi mergeţi în picioare!” Mulţi seniori începeau să contempleze ultimele decenii, vremuri pline de agitaţie. Existase într-adevăr o vreme când intelectualii chinezi fuseseră cu adevărat îngenunchiaţi în faţa Partidului şi forţaţi să-i aducă slavă prin cântece. Aceştia nu au avut timp să stea drept şi să înalţe o voce independentă a conştiinţei. De fapt, în fruntea marşului se aflau profesorii veterani. Aşa ceva nu se mai întâmplase în China în timpul domniei Partidului, astfel că evenimentul era perceput ca ceva ameninţător.

Pe 13 mai, studenţii au intrat în greva foamei în Piaţa Tiananmen pentru a solicita discuţii de pe poziţii egale între ei şi guvern. Speranţa lor era ca guvernul să ia măsuri concrete pentru a rezolva problemele naţiunii. Între timp, mii de civili din Beijing, oficiali guvernamentali şi jurnalişti au ieşit în stradă pentru a-i susţine pe studenţi.

În aceste timpuri de maximă agitaţie, editorialul ziarului Cotidianul Poporului făcea parte dintr-o campanie de “curăţare” împotriva rivalului World Economic Herald, campanie condusă de Jiang Zemin. Acţiunea a pus gaz pe foc. Jiang, în poziţia de Secretar de Partid în Shanghai, i-a împins pe mulţi veterani ai Partidului să folosească forţa şi vărsarea de sânge pentru a obţine “stabilitatea”.

2. Evenimentul Herald

Regimul Partidului Comunist Chinez nu este unul legitim, astfel că este mereu preocupat să îşi menţină puterea. Comportamentul, modul de gândire şi acţiunile lui Hu Yaobang şi Zhao Ziyang, care erau văzute ca “elemente nesatisfăcătoare” de Comitetul Central al Partidului - au exacerbat îngrijorările. Găsirea unui secretar general suficient de dur devenise o problemă vitală pentru Partid. Modul în care Jiang Zemin a acţionat, desfiinţând întreaga corporaţie Herald, a câştigat încrederea membrilor seniori ai PCC şi la puţină vreme după asta, ei au simţit că Jiang trebuia să fie succesorul lui Hu.

La începutul mişcării studenţeşti din 1989, participarea la demonstraţii se limita doar la studenţi şi la câţiva profesori. Punctul de cotitură care a împins mica mişcare studenţească într-una naţională şi de mari proporţii a fost campania lui Jiang de “curăţare”, aşa cum o vedea el, a ziarului World Economic Herald

Aşa cum mulţi ar putea şti deja, moartea lui Hu Yaobang a declanşat evenimentul Herald. Fondatorul şi redactorul-şef al World Economic Herald era Qin Benli, un intelectual de şaptezeci şi ceva de ani, foarte apreciat de către redactorii de ştiri. Publicaţia sa promova idei democratice şi câştigase încrederea a mai mult de trei sute de mii de cititori foarte bine educaţi. Juca de asemenea un rol important în modelarea tonului discuţiilor la nivel naţional.

La patru zile de la moartea lui Hu Yaobang (19 aprilie), redactorii de la Herald au ţinut un forum. Qin era de părere că forumul ar trebui să atingă probleme sociale şi politice pertinente, mai degrabă decât să urmeze procede de rutină şi să îl omagieze pe regretatul lider. Propunerea lui Qin a fost apreciată de către toţi participanţii la forum. O altă figură prezentă la adunare, Dai Qing, a adus în discuţie cei 70 de ani de istorie ai PCC şi soarta foştilor săi secretari. Ea a subliniat faptul că nici măcar unul dintre secretarii generali ai Partidului n-a sfârşit-o bine; toţi au fost înlocuiţi prin “tranziţii de putere” non-procedurale.

La 20 aprilie, Departamentul Municipal de Propagandă din Shanghai a fost informat că ziarul Herald va conduce o procesiune de omagiere a tovarăşului Hu Yaobang. Chen Zhili, care era în poziţia de directoare a Departamentului de Propagandă (azi Ministru al Educaţiei) i-a raportat imediat acest lucru lui Jiang Zemin. (Acest lucru l-a enervat pe Jiang şi pe alţi oficiali, deoarece Hu Yaobang ieşise din graţiile Partidului.) În după-masa zilei de 21 aprilie, Jiang l-a trimis pe Zeng Qinghong, secretar adjunct de Partid la nivel municipal, împreună cu Chen Zhili pentru a purta o discuţie cu redactorul-şef Qin Benli. Qin Benli i-a informat că Herald va publica, într-adevăr, în următoarele numere ale sale câteva pagini despre forumul ce avusese loc pe 19 aprilie în Beijing; forumul a fost ţinut printr-o colaborare între Herald şiNew Observation Press pentru omagierea tovarăşului Hu Yaobang. Zeng şi Chen i-au cerut lui Qin să le trimită în cel mai scurt timp cu putinţă prima versiune tipărită a viitorului număr al Herald, în aşa fel încât să-l poată examina înainte de a ajunge pe tarabe. La ora 20:30 a zilei următoare, în timpul discuţiilor pe tema numărului 439 al ziarului Herald, Zeng i-a cerut lui Qin să taie o coloană cu vreo cinci sute de cuvinte. Conţinutul care avea să fie scos cuprindea în mare discursurile lui Yan Jiaqi şi a doamnei Dai Qing.

Qin Benli a rămas ferm pe poziţie, afirmând cu apăsare că guvernul a aprobat implementarea unui sistem prin care redactorul-şef al unui ziar are ultimul cuvânt cu privire la conţinutul ziarului său. El a continuat spunând că “Dacă ceva nu merge bine, îmi voi asuma responsabilitatea. În orice caz, tovarăşul Jiang Zemin nu a citit încă această primă probă, aşa că nici municipalitatea, nici Departamentul de Propagandă nu ar trebui să îşi asume responsabilitatea pentru nicio consecinţă la care ar putea conduce publicarea acesteia.”

Zeng Qinghong a răspuns cu nerv, “Acum problema nu este cine va fi sau nu va fi responsabil pentru asta, ci care va fi efectul general asupra societăţii.” Qin a insistat că decizia va rămâne a lui şi, în final, nu a fost de acord să taie nimic. Incapabil să-l convingă, Zeng i-a raportat lui Jiang Zemin cele întâmplate.

Jiang Zemin nu şi-a imaginat că Qin Benli ar putea fi atât de încăpăţânat, nici că Zeng Qinghong ar eşua în încercarea de a-l convinge. Aşadar i-a expus lui Wang Daohan, patronul ziarului Herald situaţia. Avandu-l pe Wang în spate, Jiang Zemin i-a cerut lui Qin, în termeni severi, să opereze schimbările în versiunea finală a numărului. Wang a continuat să folosească logica de Partid pentru a-l convinge pe Qin. Jiang şi Wang au mers şi dincolo de a face presiuni asupra lui Qin pentru a-l convinge, folosind cuvinte linguşitoare, în încercarea de a-l face să renunţe la toată ediţia, nu numai la acele 500 de cuvinte. Cu toate acestea, în acel moment erau deja tipărite peste o sută de mii de copii ale ziarului, iar patru sute erau deja livrate agenţiilor private de distribuţie. Acelaşi număr de copii erau deja trimise la Beijing. Cu toate că două zeci de mii de copii fuseseră ulterior scoase din circulaţie, impactul era deja produs. Acel articol a fost printat în întregime.

În dimineaţă zilei de 22 aprilie, înmormântarea lui Hu Yaobang s-a ţinut în Marea Sală a Poporului. Preşedintele Yang Shangkun a găzduit evenimentul, la care erau prezenţi oficiali de top. În acest timp, Jiang Zemin care se afla atunci în Shanghai, era împotriva înmormântării, dar a trimis şi el o coroniţă cu flori către Beijing, în semn de “părere de rău”.

În seara de după publicarea editorialului din Cotidianul Poporului, intitulat “Trebuie să ne opunem în mod răspicat acestei agitaţii,” Jiang a găzduit o întrunire de urgenţă a secretarilor municipali de Partid care s-a prelungit până la ora unu, a doua zi dimineaţa. El a solicitat luarea urgentă a unor măsuri drastice. Mai devreme, în aceeaşi zi, în cadrul unei întâlniri majore a 14 mii de membrii ai PCC, Jiang a anunţat demiterea din funcţie a lui Qin Benli şi restructurarea ziarului World Economic Herald

Pe data de 27 aprilie, Jiang i-a însărcinat pe Liu Ji şi Chen Zhili, lideri ai Conducerii Grupului de Restructurare din oraşul Shanghai, să se ocupe de Herald. Chen, la fel de necruţătoare ca şi Jiang, a executat ordinul lui Jiang, i-a concediat pe toţi angajaţii de la Herald şi le-a interzis tuturor redactorilor să mai profeseze în vreo funcţie media.

Chen, care era o asociată loială lui Jiang, l-a vizitat pe Qin în ultimele zile din viaţa acestuia. La acea vreme, Qin suferea de cancer şi era ţintuit la pat. Chen a pozat la început în postura unei femei bune şi agreabile. În timp ce oamenii au crezut iniţial că ea mai are o fărâmă, două de omenie, spre surprinderea lor, ceea ce a făcut Chen n-a fost nimic altceva decât să-i citească cu voce tare lui Qin, care era pe moarte, o notă disciplinară a PCC care se pronunţa împotriva lui. Scopul ei era foarte clar: nu numai că voia ca Qin să moară, dar trecerea în nefiinţă voia să-i fie fără pic de linişte sufletească.

Eforturile de reformă ale redactorilor de la Herald au câştigat suportul şi admiraţia multor persoane, atât din China cât şi de peste hotare. Totuşi, în biografia lui Jiang scrisă de Kuhn, incidentul Herald a fost complet modificat pentru a servi scopurilor lui Jiang. Qin şi ceilalţi redactori sunt descrişi de Kuhn ca “duplicitari,” [1] sau că “s-au împiedicat în tot felul de scuze” [2], cum că au fabricat “un argument care provoca logica” [3] sau că au comis “o acţiune explicită de sfidare” [4] împotriva lui Jiang. În versiunea Kuhn a incidentului, Jiang Zemin este descris, în cele mai rele cazuri, în postura victimei, totul lăsând impresia că grupul sau a fost oarecum “înşelat.” [5]

3. Plănuind Preludiul unui Masacru

Modul brutal prin care Jiang Zemin şi cohortele sale au acţionat împotriva Herald a dus la proteste media care au şocat Shanghai-ul şi s-au răspândit cu repeziciune în întreaga naţiune, ducând peste noapte la apariţia unei adevărate furtuni. În ziua următoare, demonstraţii pe scară largă aveau loc pe străzile din Shanghai. Bannerele folosite spuneau “Daţi-ne înapoi Herald-ul nostru!” şi cereau repunerea lui Qin Benli în funcţie împreună cu libertatea presei. Faimoşii membri ai Asociaţiei Scriitorilor din Shanghai au participat la demonstraţie. Membrii notabili din elita intelectualilor şi mass-media au cerut ca Jiang să-şi retragă decizia împotriva lui Qin şi a ziarului Herald

Între timp, studenţii care stăteau în faţa clădirii guvernului din Shanghai, au început să strige slogane. Martorii păreau că simpatizează cu ei, după cum spunea un observator, “Sunt de acord cu sloganele lor. Acum, cea mai mare greşeală ar fi să nu trecem la democratei.” Alţii spuneau “Ar trebui să apreciem atitudinea plină de patriotism a studenţilor” şi că “Ceea ce se întâmplă nu este deloc o ‘agitaţie’!” Aproximativ opt mii de studenţi se adunaseră în acea noapte în zona ‘the Bund’ [6]. A fost cea mai mare demonstraţie studenţească din Shanghai de la începutul mişcării pro-democratice. Studenţii nu s-au dispersat din faţa clădirii guvernamentale până la ora 22:05 seara.

Panica începea să-l cuprindă pe Jiang. Aşa cum descrie şi Kuhn, Jiang declara: “Am încercat să estimăm posibilele urmări ale rectificării [sic] ziarului World Economic Herald,” cu toate astea, fostul conducător admite că, “a ieşit mai rău decât ne-am aşteptat.” [7] Kuhn mai scrie despre Jiang cum că “acţiunile acestuia ar fi declanşat ‘marile demonstraţii din Shanghai’” [8]. Asemenea termeni, subestimează în mod grosolan nu doar intensitatea şi natura reacţiei, dar chiar şi scopul ei - demonstraţii în masă avuseseră loc şi la Beijing.

Doi reporteri din Beijing au emis o petiţie către Asociaţia Jurnaliştilor Pan-Chinezi, semnată de 1.013 reporteri din Beijing, solicitând un dialog între reporteri şi oficialii guvernului responsabili de media. Atunci când Li Datong, directorul Diviziei pentru Educaţie şi Ştiinţă al publicaţiei Cotidianul Tinerilor Chinezi, a înmânat petiţia, el a declarat pentru media chineză şi străină că cei care semnaseră petiţia erau din partea a peste treizeci de agenţii de ştiri, printre care şi Cotidianul PoporuluiAgenţia de Ştiri Xinhua (China Nouă), Cotidianul EconomicCotidianul Tinerilor ChineziCotidianul Beijing, şi Ediţia de seara Beijing Evening. Petiţia cita discursul lui Zhao Ziyang de pe 4 mai pentru a argumenta că este necesar ca oficialii guvernului responsabili de media să se întâlnească cu reporterii pentru a discuta pe marginea unei situaţii neobişnuite care se petrecea în presă. Petiţia a punctat trei subiecte pentru dialog; dintre care primul era demiterea lui Qin Benli din funcţia de redactor-şef la Herald. În acest rol, Qin era, în principiu, responsabil pentru conţinutul ziarului, dar ceea ce a urmat a dovedit contrariul. Tocmai această discrepanţă era neliniştea cea mai mare a celor care solicitau reforma în media.

În seara zilei de 27 aprilie, Jiang Zemin, într-un exces de panică, l-a sunat pe Li Rui, care era fostul ministru adjunct executiv al Ministerului Central de Organizare al PCC şi membru al Comisiei Centrale de Consultanţă a PCC. Telefonul s-a întins pe durata a mai mult de patruzeci de minute. Jiang l-a implorat pe Li să-l ajute şi să-şi contacteze legăturile din Beijing pentru a se informa cu privire la situaţia de acolo. Jiang i-a mărturisit lui Li ca “de-abia mai suportă.”

Zhao Ziyang, pe atunci Secretar general al PCC, se întorcea din Coreea de Nord pe data de 30 aprilie. În acea seară, Jiang, împreună cu Zeng Qinghong, au zburat la Beijing pentru a-i raporta lui Zhao. Zhao s-a întâlnit cu ei imediat. După ce i-au raportat, Jiang l-a întrebat pe Zhao, “Cum vi se pare că m-am descurcat în legătură cu evenimentul Herald?” Zhao a tăcut o vreme şi, în loc să răspundă, l-a întrebat pe Jiang “Tu ce zici?”

Jiang devenise ambiguu. Ştia că distanţa dintre el şi Zhao era din ce în ce mai mare. Zhao i-a aruncat o privire fixă lui Jiang şi i-a spus, “Nu avem timp să discutăm despre asta acum.” Atunci, Jiang a adăugat, “Dacă tovarăşul Ziyang nu ne oferă o părere, Qinghong şi cu mine nu vom putea să ne facem bine treaba sau să ştim ce să le spunem celorlalţi din Shanghai.”

Zhao a fost forţat să-şi exprime părerea. “Consiliul din Shanghai s-a ocupat de problema World Economic Herald în graba,” a spus Zhao. “O mică problemă a fost făcută cât casa, împingând guvernul oraşului într-o fundătură.” Apoi acesta s-a întors şi a plecat. Cei prezenţi au spus ca Jiang era uluit. Se uita în urma lui Zhao, zăpăcit de cap. Pentru aproape zece minute, Jiang a rămas fără cuvinte.

Zhao era, în aparenţă, destul de nesatisfăcut de felul în care Jiang s-a comportat în faţa problemei şi de protestele masive care au izbucnit ca urmare. Cuvintele sale ascuţite l-au speriat pe Jiang până la oase. Cel mai apropiat asociat a lui Jiang, Chen Zhili, i-a spus acestuia,”Dacă guvernul central va întreba cine este responsabil, voi spune că sunt eu. Tu nu vei fi implicat.” Cu toate că asta i-a adus lui Jiang o oarecare uşurare, el tot a luat legătura cu cunoştinţele sale, sperând să afle ce credeau veteranii din Partid. Aşa a descoperit că părerile din guvernul central erau împărţite şi că ceea ce a spus Zhao nu reprezenta părerea întregului guvern central.

Pe 13 mai, şase sute de studenţi, majoritatea din universităţile din Beijing, au început o grevă a foamei în Piaţa Tiananmen. Au venit să-i susţină şi alţi studenţi şi alte persoane. Reporterii altor ţări au început să-şi concentreze obiectivele şi atenţia în acea direcţie. Jurnaliştii îl acuzau pe Secretarul de Partid din Shanghai, Jiang Zemin, de faptul că a dat o lovitură bubuitoare mişcării democratice. Între timp, vreo patru mii de studenţi din Shanghai se adunaseră în faţa clădirii Comitetului Municipal al Partidului pentru a-i susţine pe studenţii din Beijing care se aflau în greva foamei. Studenţii solicitau Secretarului de Partid, Jiang, să vină să dea socoteală. Jiang era acum conştient de situaţia din guvernul central şi, din acea cauză a refuzat să iasă afară. Studenţii, în schimb, s-au înfuriat. Pentru a calma situaţia, Jiang a mers la spital să-l viziteze pe unul dintre studenţii care demonstrau şi i-a adresat câteva cuvinte de bine. Kuhn arată, totuşi, că “în acelaşi timp, trimisese o telegramă către Comitetul Central al Partidului, susţinând în totalitate decizia de a impune legea marţială.”[9]

4. Veteranii de Partid descoperă un Succesor de încredere

Tensiunile din interiorul PCC au crescut în timpul întâlnirii Biroului Politic de la mijlocul lui mai. Unii erau de părere că Jiang nu a răspuns satisfăcător cerinţelor legitime ale studenţilor, astfel că i-au cerut lui Jiang să se adreseze studenţilor în mod direct şi să le recunoască mişcarea ca pe una patriotică şi legală. Zhao Ziyang a spus în mod deschis că din moment ce incidentul Herald “apăruse din cauza Consiliului din Shanghai, acesta ar trebui să fie rezolvat tot de el.” Criticile deschise ale lui Zhao către Jiang - care era încă de pe atunci preferat de către Chen Yun şi Li Xiannian i-au iritat pe unii membri veterani din Partid.

Greva foamei era încă în derulare la Beijing. Studenţii cereau ca guvernul să-şi retragă editorialul publicat de Cotidianul Poporului şi ca întâlnirea dintre conducerea centrală şi studenţi să fie televizată în mod direct. În faţa unui guvern autocrat, aceste cerinţe nici nu se puteau pune în discuţie.

Destul de jenantă pentru PCC, a fost vizita preşedintelui Mihail Gorbaciov din fosta Uniune Sovietică. Sutele de reporteri care veniseră la Beijing pentru această vizită ştiau că în oraş era un “peşte” mult mai mare de prins. Reflectoarele băteau acolo unde guvernul de la Beijing dorea cel mai puţin.

Întâlnirea Biroului Politic s-a terminat în plin conflict, fără nici un rezultat. Fără vreo putere reală la acel moment, Zhao Ziyang anticipa ce avea să i se întâmple. Devreme, în dimineaţă zilei de 19 mai, Zhao a mers în Piaţa Tiananmen pentru a se întâlni cu studenţii care făceau greva foamei. Avea lacrimi în ochi. El nu ceruse aprobarea Biroului Politic de a merge acolo şi nici nu simţea că trebuie să le spună veteranilor Partidului despre asta. El reprezenta doar propria persoană, făcând ceva ce el însuşi voia să facă. La ora 22:00 a aceleiaşi zile, Li Peng a reiterat poziţia guvernului central prin care “agitaţia trebuie aspru terminată.” Doua ore mai târziu, pe la mijlocul nopţii, o portavoce în Piaţa Tiananmen declara aplicarea legii marţiale.

Pe 19 mai, după discursul lui Li Peng, Jiang Zemin şi-a exprimat rapid şi ferm suportul pentru decizia guvernului central. Gestul oportun a fost făcut înainte ca oricare alt lider provincial sau al vreunui oraş să răspundă, fiind mai mult unul de efect, similar cu acela când Jiang a stat cu tortul de pază, timp de patru ore, la uşa lui Li Xiannian. În mod sigur, declaraţia lui Jiang le-a dat membrilor de Partid senzaţia că au găsit un succesor de încredere. Sau, aşa cum documentează Kuhn, “oficialii seniori de Partid au fost de părere că la acel moment, pe 20 mai, s-a luat decizia de “a-l nominaliza pe Jiang în postul de nou Secretar al Comitetului Central al PCC’.” [10]

5. Un alt Pas Critic înaintea Masacrului

Un alt pas critic s-a făcut înaintea masacrului, pas care dacă nu ar fi existat, situaţia ar fi fost o cu totul alta în China. Cu toate că pe 20 mai, veteranii Partidului au hotărât să-l numească pe Jiang ca nou Secretar General al PCC, Jiang trebuia şi el să facă acest pas şi să elimine obstacolele dinaintea masacrului înainte ca să poată deveni Secretar General. Numai în acele condiţii, odată ce ar fi ieşit învingător, mai marii Partidului i-ar fi acordat poziţia de Secretar General al Partidului Comunist Chinez.

Deng Xiaoping îl chemase în secret pe Jiang la Beijing pe 21 mai. Neştiind la ce să se aştepte, Jiang s-a dus cuprins de agitaţie la întâlnirea cu Deng în Xishan, parte a Beijingului. Spre surprinderea sa, Deng l-a felicitat pe Jiang pentru modul în care a acţionat în cazul Herald, şi a afirmat că Shanghai-ul l-a primit mult mai frumos pe Gorbaciov decât Beijing-ul. Jiang se simţea destul de uşurat. Acum, se simţea în sfârşit mândru că nu-l ascultase pe Zhao Ziyang; consecinţele ar fi putut fi grave.

Deng observase schimbarea bruscă a expresiei lui Jiang şi i-a spus că mai există o altă sarcină critică care trebuia rezolvată. Deng i-a cerut lui Jiang să-l reţină pe preşedintele Congresului Popular, Wan Lii, în Shanghai. Wan se afla într-o vizită în Canada la acea vreme şi se întorcea acasă mai devreme decât era plănuit. Deng îi schimbase ruta zborului în aaa fel încât Wan să aterizeze la Shanghai şi nu la Beijing. Rolul lui Jiang era acela de a-l convinge pe Wan să susţină decizia veteranilor de Partid; în caz contrar urma sa nu-i permită să se întoarcă la Beijing. Deng i-a explicat lui Jiang că cincizeci şi şapte dintre membrii Congresului Popular solicitaseră o adunare pentru a discuta legalitatea declaraţiei lui Li Peng pentru aplicarea legii marţiale în Beijing. Dacă Wan s-ar fi întors în Beijing pentru a găzdui întâlnirea, situaţia ar fi putut să devină incontrolabilă. Jiang, care tocmai se simţise foarte uşurat, a devenit din nou îngrijorat. Ştia că nu va fi o misiune uşoară. Dacă ceva ar fi mers greşit, tot viitorul său ar fi fost ruinat.

Deng Xiaoping părea că ştie ce se petrecea în mintea lui Jiang şi a adăugat pe un ton mai blând ca în ziua precedentă, că cercul din interior luase deja decizia de a-i oferi lui Jiang poziţia de Secretar General. Unii, după afirmaţiile lui Deng, îşi exprimaseră decizia de a mai aştepta puţin. Aceste cuvinte au şters orice ezitare de pe fata lui Jiang, dându-i în schimb o bună dispoziţie. Pentru această poziţie, apogeul puterii în PCC, Jiang l-ar fi şi înjunghiat pe Wan, dacă i s-ar fi cerut asta.

La 23 mai, Jiang se întorcea în Shanghai. În momentul în care Wan a aterizat pe Aeroportul din Shanghai, Jiang l-a întâmpinat cu ceea ce spunea el că este “o scrisoare personală din partea lui Deng pentru el [Wan].” Wan şi Deng erau prieteni care jucau cărţi împreună, aşadar Deng îl ruga arzător pe Wan, scriind “Te rog ajută-mă în acest moment critic, de dragul deceniilor de prietenie dintre noi.”

În cele din urmă, Wan a rămas în Shanghai pentru şase zile care au fost un chin pentru el. Jiang primise instrucţiuni să-l reţină pe Wan în Shanghai până când acesta îşi va exprima susţinerea pentru Deng. Câteva zile mai târziu, pe 27 mai, Wan anunţa în mod public că este de acord cu ordinul Comitetului Central de a aplica legea marţială. Prin constrângerea de care a dat dovadă în cazul lui Wan, Jiang retezase de fapt mâna dreaptă a lui Zhao Ziyang.

Jiang Zemin înlăturase ultimul obstacol din calea masacrului din Tiananmen.

În aceeaşi zi, pe 27 mai, Deng a organizat o adunare cu cei opt membri seniori ai Comitetului Central, menită să decidă asupra candidatului pentru poziţia de Secretar General. Mai devreme, Deng îi nominalizase pe Qiao Shi şi pe Li Ruihuan, dar Chen Yun a susţinut cu tărie candidatura lui Jiang Zemin. Li Xiannian şi Bo Yibo au jucat un rol esenţial în schimbarea părerii lui Deng faţă de Jiang Zemin. Li Xiannian a argumentat: “cu toate că îi lipseşte experienţa în treburile Comitetului Central, Jiang Zemin are o gândire politică, este în floarea vârstei şi este un om de încredere.”

Astfel, se pare că voia sorţii l-a aruncat pe Jiang la cârma puterii. Şi tot el a fost cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma masacrului din 4 iunie din Piaţa Tiananmen.

6. Urcând la Cârma Puterii

La mijlocul lunii mai, Jiang a primit noi ordine, fără să aibă vreo idee despre ceea ce îl aştepta la Beijing.

La scurt timp după ce a ajuns acolo, secretarul lui Chen Yun a venit să-l informeze: ”Tovarăşul Chen Yun vă aşteaptă.” Chen şi Jiang au vorbit foarte deschis. Chen a vorbit în mod direct, spunând, “[Deng] Xiaoping m-a rugat să te informez că vei veni să lucrezi la Comitetul Central, în locul tovarăşului Zhao Ziyang.” Jiang n-a scos o vorbă, ştiind că în momente critice, un singur cuvânt greşit îl poate costa totul. Înainte de a ajunge la Beijing, Jiang auzise că un puternic grup format din membri ai Comitetului Central se întrunise de două ori acasă la Deng Xiaoping. Mai auzise că Chen Yun fusese primul care propusese ca succesorul lui Zhao să fie Jiang. Chen ascultase opinia lui Li Xinnian cum că Jiang, cel din Shanghai, are un simţ foarte dezvoltat al disciplinei de Partid şi că a fost ferm în decizia de aplicare a legii marţiale. Dar Jiang nu putea să ghicească părerea lui Chen Yun despre el şi tocmai din acest motiv era numai ochi şi urechi, iar la întâlnirea cu Chen nu a prea fost în apele sale.

Jiang fusese mult mai relaxat la întâlnirea cu Li Xinnian. După ce s-a informat cu privire la situaţia din Shanghai, Li Xinnian a spus, “Nu e nevoie să-l vezi pe [Deng] Xiaoping chiar acum, din moment ce decizia a fost luată după voia sa. Cu siguranţă, el va dori să te mai întâlnească şi altă dată.” Jiang şi-a dat atunci seama că eforturile sale de a-l câştiga pe Li Xiannian nu au fost în van. Îşi amintea de sugestia lui Zeng Qinghong de a vorbi mai puţin şi de a asculta mai mult. Jiang reacţiona prin câteva răspunsuri scurte, preferând să se manifeste doar prin câteva mici plecăciuni, aplecându-şi capul în semn de aprobare.

Întorcându-se în camera sa, Jiang a dat trei telefoane. Primul a fost către Zeng Qinghong, căruia i-a spus, “Nu cred că mă voi mai întoarce [în Shanghai].”

Zeng i-a răspuns nervos, “Plănuiai să te întorci în câteva zile, nu?”

Jiang răspunse: “Voi lucra aici. Ar trebui să vii aici imediat... mâine.”

Al doilea telefon a fost către fostul primar al Shanghaiului, Wang Daohan, căruia Jiang i-a spus, “Aşi dori sprijinul dumneavoastră pe viitor.”

Al treilea a fost către şotia lui, Wang Yeping, cerându-i să se pregătească să se mute în Beijing. Şotia lui nu i-a răspuns absolut nimic.

Acum, că decizia finală fusese luată, la ora opt seara, Li Peng, Yao Yilin şi alţii îl aşteptau pe Jiang la Marea Sală a Poporului, dorind să-l invite la cină. Jiang se simţea ca într-un vis.

Momentul stabilit în care armata avea să intre în Beijing a fost amânat de câteva ori. Doar pe 1 iunie s-a hotărât un nou plan: armata avea să intre pe 3 iunie. În postura de nou Secretar General, Jiang începuse să citească documentele oficiale de aprobare pe la sfârşitul lui mai.

În sfârşit, ziua care a şocat lumea, 4 iunie 1989, [11] a venit şi a trecut. Azi au trecut şaisprezece ani de la acea zi fatală şi Jiang încă mai doreşte ca acea dată să fie scoasă din memoria oamenilor. Dar în fiecare an în jurul acelei date, oamenii încă mai folosesc imagini şi discursuri pentru a-i comemora pe cei ce au murit în masacrul din Piaţa Tiananmen. Aceasta, mai mult decât orice, este ceea ce Jiang nu doreşte să se întâmple. În 2002, atunci când Jiang a părăsit postul de Secretar General şi preşedinte de stat, el a părăsit Comitetul Permanent cu câteva condiţii. Una dintre acestea era ca Partidul să nu îşi schimbe niciodată părerea despre decizia finală cu privire la masacrul din Piaţa Tiananmen. Motivul pentru acest lucru este, bineînţeles, acela că Jiang era o persoană cheie în acea tragedie, el fiind şi cel care a beneficiat cel mai mult de pe urma ei.

7. Un Coşmar fără sfârşit

După masacru, zilele lui Jiang au devenit lungi şi provocatoare. Viaţa sa, chiar până astăzi, i-a fost umplută de teama că cineva ar putea să restabilească onoarea victimelor sau a lui Zhao Ziyang. Scena în care Zhao Ziyang îi vizitase pe studenţi în Piaţă, una nu foarte cunoscută, dovedea reţinerea lui Zhao în a le face rău studenţilor. Nu este nimic mai neplăcut pentru Jiang, decât rularea scenei dinaintea masacrului; este cea mai vie amintire a ruşinoasei ascensiuni a lui Jiang la putere. Pe acest fundal, plin de resentimente şi incapabil să uite criticile lui Zhao, Jiang a început să monitorizeze şi să controleze locuinţa lui Zhao din Beijing mai intens ca niciodată. Au fost adoptate măsuri atât de stricte încât chiar şi angajaţii de la pază au rămas uluiţi.

După masacru, majoritatea agenţiilor media din lume au promovat imaginea unui tânăr bărbat care bloca doar cu corpul său calea unui tanc în mişcare. Numele acelui bărbat era Wang Weilin. Mass-media internaţională a lăudat, cu adânc respect, curajul cu care Wang a protestat paşnic; unii l-au numit chiar eroul secolului. Însăşi existenţa lui Wang devenise o amintire a masacrului. Jiang, tulburat de incident, a emis un ordin cerând Securităţii să-l găsească pe tânăr. Wang a fost prins şi executat în secret din ordinul lui Jiang.

În 2000, Jiang a fost întrebat într-un interviu de Mike Wallace, veteran al postului american de televiziune CBS, “Admiraţi curajul acestui tânăr?” Jiang a răspuns în mod surprinzător: “N-a fost nicidecum arestat. Nu ştiu unde se află.” Pentru experimentatul reporter, această reacţie dovedea că Jiang răspunsese de fapt la o întrebare care nu îi fusese pusă.

Un alt erou al protestelor din Piaţa Tiananmen a fost Xu Qinxian, comandantul batalionului de armată Nr. 38. Xu Qinxian era respectat de chinezii de pretutindeni pentru că a refuzat să tragă asupra studenţilor. Totuşi, Jiang, Preşedinte al Comitetului Militar, a ordonat un “proces” secret pentru Xu, şi l-a ţinut în puşcărie cinci ani.

La o conferinţă de presă ţinută la puţin timp după masacru, un reporter francez l-a întrebat pe Jiang despre absolventa care a fost arestată pentru participarea la demonstraţii şi mai târziu, violată în grup în închisoarea provincială din Sichuan. Răspunsul lui Jiang a fost uimitor. El a răspuns scurt: “A meritat-o!”

Un lucru important pentru Jiang este ca odată cu trecerea timpului memoria masacrului să fie ştearsă, înceţoşată şi distorsionată, astfel încât evenimentul să nu mai fie reexaminat şi partidul să nu fie condamnat. Jiang a făcut toate acestea cu o tenacitate deosebită. În tinereţea sa, Jiang şi-a văzut tatăl, Jiang Shijun, utilizând propaganda pentru masacrul din Nanjing; într-adevăr, cu timpul, memoria colectivă a masacrului a slăbit. Dar de data asta, Jiang a avut la dispoziţie mult mai multă tehnologie din care să poată alege. A ordonat producerea de programe de televiziune care înscenau aşa-zise “acte de sălbăticie” din partea studenţilor protestatari. Vehiculele militare au fost incendiate în mod intenţionat pentru a se crea materiale şocante pentru aceste programe TV. Ideea era că ele să convingă China că armata n-a avut nici o altă alternativă decât să tragă în studenţi. Mulţi dintre cei ce n-au luat parte la proteste au început în scurt timp să creadă cu tărie aceste minciuni. Mulţi ajunseseră să creadă că în Beijing era vorba de o ‘răscoală’ haotică.

Pe lângă acestea, Jiang a dat ordine ca persoanele din toate păturile sociale care luaseră parte la demonstraţii şi care i-au susţinut pe studenţi, care rezistaseră reprimării sau care i-au incitat pe civili, să fie demascate şi pedepsite şi nimeni să nu fie cruţat. Aşa se face, că prin minciună şi intimidare discuţiile asupra masacrului şi memoria acestuia au fost stinse în interiorul Chinei. Foarte multe fapte istorice mărunte, legate de evenimentele din Piaţa Tiananmen rămân necunoscute cetăţenilor Chinei zilelor noastre. Şi ei vor continua să fie necunoscute, atâta vreme cât nimeni dintre cei care au participat la evenimente nu îndrăzneşte să le revizuiască. De exemplu, chinezii încă mai discută dacă într-adevăr tancurile Partidului Comunist Chinez au fost acelea care i-au zdrobit, pe protestatari în acea fatidică noapte, în timp ce pentru cei din afara Chinei care au acces la informaţia necenzurată, răspunsul la această întrebare este destul de clar.

Gao Wenqian - fost Comisar Administrativ al Centrului de Cercetare al Literaturii de Partid al Comitetului Central al PCC, lider al Echipei de Cercetare a Biografiei lui Zhou Enlai şi autor al Ultimilor ani ai lui Zhou Enlai - a răspuns la acea întrebare în termeni cât se poate de clari. El a afirmat că:

Întrebarea, dacă tancurile au trecut peste demonstranţi la Liubukou a fost una dintre cele mai controversate întrebări adresate agenţiilor guvernamentale. Mai târziu a fost demonstrat faptul că ele într-adevăr au făcut-o. Când călătoream în afara Chinei, foarte mulţi oameni care au fost acolo [în Tiananmen] la faţa locului, au discutat cu mine despre asta. La Xinhuamen şi Liubukou, tancurile îi vânau pe studenţii care părăsiseră Piaţa Tiananmen. Foarte mulţi oameni au fost zdrobiţi pe loc. Cu toate că scena nu a fost una de proporţii, ştirile despre incident au circulat destul de repede. Cunosc un doctorand care făcea parte din Ministerul Propagandei şi care a fost martor. Dormitorul său era în apropierea Liubukou. El era unul dintre acei tineri lideri de la Ministerul de Propagandă care promitea mult şi unul de încredere. [12]

Gao a explicat în continuare:

La acea vreme, argumentul că tancurile au trecut peste oameni a fost făcut să pară o “calomnie” de proporţii. Dacă aceste lucruri sunt răspândite, consecinţele ar fi …... Indiferent ce explicaţii s-ar fi dat, era o greşeală teribilă ca tancurile să vâneze oameni şi să-i zdrobească. De aceea, Partidul avea nevoie să elimine acest zvon. În unitatea mea, oamenii care se ocupau de asta au acţionat destul de dur. Continuau să întrebe, ‘De la cine ai auzit aşa ceva? Cine ti-a spus asta?’ În final, răspunsurile i-au condus la acel student doctorand din Ministerul Propagandei. A fost dus la o unitate de poliţie militară, unde a fost interogat şi torturat. ‘Ai văzut cu ochii tăi?’ îl întrebau. El a răspuns, ‘Da, am văzut. Sunt un membru de Partid şi trebuie să fiu sincer. Voi recunoaşte că am văzut asta. Am văzut scena.’ Apoi l-au ameninţat cu un baston electric de 1000 de volţi şi l-au întrebat din nou. ‘Ai văzut cu ochii tai?’ Studentul a insistat şi a fost electrocutat cu bastonul. A leşinat pe loc. Apoi, când şi-a recăpătat cunoştinţa l-au întrebat din nou, ‘Ai văzut asta cu ochii tăi?’ Răspunsul său încă mai suna ‘Da, am văzut.’ A fost din nou electrocutat şi a leşinat a doua oara. Scena s-a repetat de câteva ori. În sfârşit, după câteva repetiţii, studentul a spus, ‘Nu, nu am văzut nimic.’ ... Am auzit că starea sănătăţii lui a fost grav afectată din cauza torturii. Şi a devenit instabil psihic. În acest caz, nu fusese vorba doar de câteva şocuri electrice - a fost de asemenea tortură psihică... Partidul Comunist Chinez susţine că membrii săi spun adevărul şi că onestitatea este importantă. Dar s-a dovedit că Partidul Comunist Chinez interzice cu desăvârşire oamenilor să spună adevărul. Câteodată ne amintim de o zicală: ‘Cum pot minciunile scrise cu cerneală să ascundă adevărul scris cu sânge?’

Povestea lui Fang Zheng este pe cât de elocventă, pe atât de crudă. Fang era absolvent al universităţii de Educaţie Fizică din Beijing peste ale cărui picioare a trecut un tanc, retezându-le.

La 16 ani de la masacru, în timpul unui interviu pentru The Epoch Times, Fang a împărtăşit detalii despre următorul incident:

Nu am avut timp să mă feresc [de tanc] şi am fost pus la pământ. Tancul a trecut peste picioarele mele. Şenilele tancului au multe lanţuri şi roţi dinţate care se învârt înăuntrul lor. Mi-am simţit pantalonii traşi între senilele tancului de către acele lanţuri, era vorba de o forţă teribilă. Nu eram foarte conştient, dar puteam să-mi dau seama că corpul meu era târât pe pământ. Mai târziu, doctorii din spital mi-au spus că spatele, capul şi umerii mi-au fost zgâriate şi sfâşiate. După ce lanţurile de pe senile mi-au sfâşiat pantalonii şi mi-au zdrobit picioarele, am ajuns la marginea străzii, lângă gardul trotuarului... am văzut scena mai târziu când navigam pe internet, folosind Dinamic Web. Am văzut ce s-a întâmplat cu mine în acea noapte. Cred că filmul se mai găseşte pe unele website-uri găzduite de ţări din afara Chinei. Se poate observa o persoană care zace lângă un gard, fără picioare. Acea persoana sunt eu. Amândouă picioarele mi-au fost retezate parţial. Piciorul drept mi-a fost tăiat de sus de la coapsă, iar stângul de la genunchi. [14]

În procesul de ascundere a adevărului, de inversare a responsabilităţii, de epurare a celor care spun adevărul, Jiang Zemin a ajuns să aibă controlul decisiv asupra maşinăriei de propagandă a Partidului şi a folosirii violentei. Mai târziu, Jiang avea să folosească aceleaşi metode pentru a-i persecuta pe practicanţii Falun Gong.

Mâinile lui Jiang se scaldă în sânge. Oricât ar încerca să şteargă urmele trecutului, în fiecare an va exista un 4 iunie care să amintească de Jiang şi de crimele sale.

[1] Robert Lawrence Kuhn, Omul care a Schimbat China: Viaţa şi Moştenirea lui Jiang Zemin - The Man Who Changed China: The Life and Legacy of Jiang Zemin (New York: Crown, 2004), 151.

[2] Kuhn, Omul care a Schimbat China - The Man Who Changed China, 152.

[3] Idem, 152.

[4] Idem, 152.

[5] Idem, 153.

[6] O atracţie turistică populară în Shanghai.

[7] Kuhn, Omul care a Schimbat China - The Man Who Changed China, 156.

[8] Idem, 156.

[9] Idem, 161.

[10] Idem, 162. “CPC” şi “PCC” sunt interschimbabile, totuşi guvernul chinez îl foloseşte pe cel dintâi, iar ceilalţi din exterior pe al doilea.

[11] Data masacrului din Piaţa Tiananmen, în care mai bine de trei mii de studenţi care protestau şi-au pierdut viaţa împuşcaţi de armată şi zdrobiţi de tancuri.

[12] Gao Wenqian, interviu luat de Lin Dan, Inside China, 7 iunie, 2004. Interviul filmat şi subtitrarea (în chineză) este disponibil online la: www.epochtimes.com/gb/4/6/7/n561548.htm.

[13] Idem.

[14] Fang Zheng, interviu de Feng Changle, Da Jiyuan, 31 mai, 2005. Înregistrarea audio şi transcrierea (în chineză) sunt disponibile la: www.epochtimes.com/gb/5/5/31/n938787.htm.


(Copyright © 2005 The Epoch Times)

Înapoi la Cuprins

alte articole din secțiunea Opinii