Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 23 (2)
focus
2. Dezastrul economic: miracolul PIB în perspectivă
În Biografia lui Jiang, Robert Kuhn a scris o mare minciună cu privire la contribuţiile lui Jiang în economie. Multă lume a crezut că economia Chinei este remarcabilă, dar câţi dintre oameni pot vedea cu adevărat dincolo de prosperitatea superficială faptele murdare comise în ascuns? Câţi dintre aceşti oameni pot descoperi şi înţelege adevărul din spatele prosperităţii economice afişate de China, cât şi capcanele şi crizele pe cale să cuprindă China?
Dezvoltarea economică a Chinei este mai înceată decât a altor ţări
În anii ‘30, Shanghai era deosebit de prosper, iar capitalul său privat era foarte dezvoltat. Dar atunci când Partidul Comunist Chinez a preluat puterea, resursele economice ale Shanghaiului au fost în întregime trecute sub controlul statului, iar poporul chinez a început să fie strivit din punct de vedere economic. Resursele economice ale Chinei au fost, prin urmare, frânate de economia planificată, aduse în imposibilitatea de a servi pe deplin funcţiei lor. Această situaţie s-a schimbat doar puţin, în anii ’80, şi asta s-a întâmplat deoarece PCC a returnat oamenilor ceea ce le fusese iniţial confiscat şi pentru că în general creativitatea economică a suferit mai puţină represiune din partea Partidului. Prin urmare uşoara ameliorare a situaţiei nu a putut fi bifată prin eforturile guvernului, cu atât mai puţin ale lui Jiang Zemin.
În ultimele decade, aproape toate ţările au înregistrat creşteri economice. Prin natura lor, chinezii sunt deosebit de harnici, astfel că ascensiunea economică a Chinei ar trebui în mod firesc să o depăşească pe cea a altor ţări. De fapt, contribuţia Chinei în cadrul producţiei economice mondiale a scăzut progresiv. În 1955, după distrugerile aduse în mod continuu de cele Două Războaie Mondiale, un război civil şi Războiul coreean, produsul naţional brut al Chinei era de 4,7 % din totalul mondial. În 2003, înainte ca Jiang să se retragă complet de pe scena politică, PNB-ul a scăzut sub 4%. Nu numai că n-a fost recuperată diferenţa faţă de ţările dezvoltate; mai degrabă diferenţa s-a adâncit. Averea medie per capita în China căzut de asemenea până spre sfârşitul listei.
Date exagerate de creştere economică
Lui Jiang Zemin îi plăcea să se laude, să spună lucruri fără conţinut şi adora să fie lăudat de alţii. A desfăşurat o politică de judecare a oficialităţilor după statisticile acestora. El punea accentul în mod îngust pe cifrele din PIB. Ca urmare, oficialităţile de peste tot din China umflau cifrele, astfel că acestea deveneau serios distorsionate.
Un oficial al Biroului Naţional de Statistică din China a declarat următoarele când a fost intervievat de The Financial Times, cu privire la chestiunea statisticilor fabricate: „China are multe probleme ce nu pot fi rezolvate doar de Biroul de Statistică, mai ales problemele legate de politică”. Conform unei investigaţii s-a descoperit că din cele peste 670 de filiale ale celor patru bănci comerciale importante, din 85 de oraşe din China, 98% au fost găsite cu conturi false şi deţineau între 2-8 registre contabile diferite cu care operau la inspecţii. Zhu Rongji însuşi spunea că ar trebui să scadă cifra PIB-ului cu până la 20 de procente ori de câte ori o primeşte.
Câţiva experţi care au făcut cercetări asupra economiei Chinei de mai mulţi ani, au descoperit că între 1997-2000, statisticile oficiale arătau o creştere economică de 24,7%, deşi consumul de energie din aceeaşi perioadă scăzuse cu 12,8%; eficienţa economică a Chinei abia dacă se îmbunătăţise. Aceste descoperiri indică faptul că nu era posibil ca statisticile de creştere economică să fie atât de ridicate. În raportul anual al filialei din Hong Kong a CLSA (o firmă de brokerage) se spune: „În ceea ce priveşte ’datele’ conform cărora China are cea mai mare creştere economică din lume, valoarea lor nu poate fi mai mare decât costul hârtiei pe care au fost scrise”. Raportul continuă: „Nu putem face predicţii asupra creşterii economice a Chinei în anii 2002-2003 pentru că ne lipsesc informaţiile statistice de bază care pot structura un model estimativ în linii mari. ”
Creşterea dezechilibrată a economiei
Sub Jiang, dezvoltarea economică în multe sectoare se baza pe scoaterea la licitaţie a activelor statului, într-o formă deghizată. Numeroase fabrici de stat îşi vindeau atelierele proprietarilor privaţi sau străinilor la un preţ redus, iar acestea treceau drept „profituri” uriaşe. Cu toate acestea, asemenea profituri veneau din vânzarea activelor statului, care nu fuseseră evaluate înainte de a fi lansate pe piaţă. Acea avere exista de mult şi aparţinea populaţiei, dar ea fost luată de Partid, devenind astfel aur fără valoare. Averea era re-relansată, dar cei care nu cunoşteau situaţia per ansamblu erau duşi în eroare cu uşurinţă. Un studiu indică existenţa unui transfer masiv al proprietăţii naţionale în sectorul privat, la o valoare ajunsă la 5 trilioane de yuani. Potrivit numerelor circulate de guvern, în 2003, PIB-ul Chinei se ridica la 11,7 trilioane de yuani.
Deoarece oficialităţile urmăreau orbeşte creşterea economică, economia Chinei devenise tot mai dependentă de marile investiţii. În acelaşi timp, poluarea şi consumul energetic atingeau nivele tot mai ridicate, aşa că rezultatele nu s-au îmbunătăţit. Economia principală de stat nu şi-a depăşit niciodată condiţia, anume funcţionarea în pierdere. În 2000, consumul de energie per 10.000 yuani din PIB era de 3,4 ori mai mare decât cel de la nivel mediu mondial şi de 9,7 ori mai mare decât cel al Japoniei. Această creştere economică nu putea dura mult; atât lumea cât şi generaţiile viitoare din China nu vor fi capabile să o susţină. The Economist afirma că s-a supra-investit în economia chineză, cu o cifră a investiţiilor de 40-45% din PIB. Nici o entitate economică nu va fi vreodată în stare să susţină acest tip de investiţie. Publicaţia a mai afirmat, că dacă banii ar fi venit doar de la investitori, fabricile în surplus de ciment, fier şi oţel, cât şi fabricile de automobile n-ar mai fi putut fi construite. La 25 de ani de la lansarea reformei economice în China, economia sa a crescut de şase ori dar, invers proporţional, consumul resurselor a crescut de zeci de ori. Dacă s-ar mai adăuga şi costul ecologic, creşterea economică a Chinei ar avea o valoare negativă.
Pericole şi crize ascunse
Economia Chinei este extrem de dependentă de comerţul exterior. În 2004, PIB-ul era de 1,65 trilioane de dolari SUA, cu cifra de afaceri a comerţului exterior ajungând la 1,15 trilioane de dolari; dependenţa sa de comerţul exterior era aproximativ de 70%. Această dependenţă implică un risc foarte mare, întrucât factorii exteriori pot afecta, inevitabil, economia Chinei. China este atât de mare, totuşi, jumătate din economia sa este de fapt susţinută de capitalul străin. Acest lucru ne vorbeşte despre problemele sistemului economic al Partidului Comunist Chinez. O marea parte a întreprinderilor de stat merg în general pe pierderi mari şi le lipseşte puterea de a intra în competiţie cu piaţă internaţională; ele sunt de asemenea gropi fără fund pentru bănci. În cazul în care capitalul străin ar dispărea, economia chineză s-ar găsi într-o stare de neconceput. Ademenirea capitalului străin se face prin vinderea la preţuri scăzute a activelor deţinute de stat. Munca poporului chinez se vinde şi ea la preţuri scăzute de vreme ce China se bazează pe natura harnică a muncitorilor pentru a atrage investitori străini. Beneficiile obţinute de China au fost realizate prin sacrificarea intereselor oamenilor. Dacă economia Chinei nu reuşeşte tranziţia şi nu-şi îmbunătăţeşte rezultatele, cu cât va produce mai mult cu atât oamenii vor fi mai exploataţi.
Economia Chinei este dezechilibrată. Deosebirea dintre bogaţi şi săraci este cea mai mare din lume. Expresia chineză „La porţile purpurii este aromă de vin şi friptură; pe drum sunt piei şi oase care mor de frig”, nu poate să surprindă contrastul izbitor dintre bogaţi şi săraci. Potrivit unui sondaj al Academiei chineze de Ştiinţe sociale, deşi ţăranii formează 75% din întreaga populaţie, averea lor totală nu depăşeşte nici măcar 4% din averea ţării. Asta înseamnă că averea medie a unui ţăran este de 1,3% din cea a averii medii a unui locuitor de la oraş. Cei 800 milioane de ţărani chinezi sunt cu adevăraţi faliţi. Vilele şi maşinile de firmă nu acoperă cererea, în timp ce mulţi oameni pentru a supravieţui îşi vând sângele sau rinichii. Din cauza diferenţelor dintre dezvoltarea diferitelor regiuni, multe provincii din China continentală aparţin de ceea ce s-ar putea numi „lumea a patra” sau chiar „lumea a cincea”. Din cauza distribuţiei dezechilibrate a averii, ţara are peste 200 de milioane de săraci, care se zbat să supravieţuiască la ceea ce este recunoscut internaţional că limită a supravieţuirii (fiecare persoană primind 1 dolar pe zi) şi chiar mai puţin. De vreme ce venitul populaţiei obişnuite nu este ridicat, aceasta nu-şi poate permite produsele de bază. De fapt, continua creştere economică este dependentă de crearea unor datorii mari pentru a intensifica cererile interne stagnante şi a acoperi starea de fapt a economiei, care creşte la un ritm incredibil de lent. Această acoperire a fost făcută pentru a menţine prosperitatea superficială, chiar dacă problemele urmau să iasă la suprafaţă odată cu continuarea acestui tip de abordare.
Motivul principal din spatele creşterii economice pe care oamenii l-au văzut, se datora în principal concentrării de avere în mâinile unui număr mic de indivizi şi sectoare, dar aceasta nu poate ascunde faptul că marea majoritate a chinezilor sunt afundaţi în sărăcie. De îndată ce nedreptatea socială va declanşa puternice resentimente populare, societatea va cădea în criză.
Industria financiară chineză este chiar mai putredă. Standard &Poor a estimat proporţia conturilor în roşu din băncile din China la 45%, cu alte cuvinte, jumătate din depozitele din bancă ale întregii populaţii au fost puse în circulaţie în timp ce Jiang încasa încă banii oamenilor prin vinderea obligaţiunilor naţionale, prin manipularea pieţelor mobiliare şi imobiliare. Un sondaj al unui website economic şi financiar din China a dezvăluit că în cei patru ani între 2001 şi aprilie 2005, din cei 70 de milioane de investitori care şi-au deschis conturi la bursele din Shanghai şi Shenzhen, peste 94% dintre ei au pierdut jumătate sau mai mult de jumătate din bani. Pe 6 iunie 2005, piaţa de capital din Shanghai, după ce patru ani a fost o piaţă descoperită, a căzut sub o mie de puncte, ceea ce reprezintă un minim al ultimilor nouă ani. Valoarea pieţei chineze de capital a scăzut de la 1,7 trilioane de yuani acum patru ani până la 700 miliarde de yuani, un trilion de yuani pur si simplu evaporându-se. Unii investitori au recurs la postarea online a unor anunţuri prin care îşi puneau în vânzare rinichii, cu speranţa că îşi vor recupera destui bani pentru a-şi plăti datoriile făcute prin manevrarea acţiunilor. Nicholas Lardy, analist principal la Brookings Institution în SUA, a avertizat că mărirea datoriilor publice din China şi a creanţelor irecuperabile din bănci a atins un nivel alarmant. Creanţele irecuperabile alături de împrumuturile guvernamentale sunt o povara grea pentru întreg sistemul financiar. Prin urmare, China pare să fie în pragul unui colaps financiar brusc.
Din cauza corupţiei oficialităţilor, situaţia financiară a chinezilor este îngrozitoare. Lyons Credit Negotiable Securities a făcut odată o estimare cuprinzătoare a situaţiei datoriei pe judeţe şi a calculat datoria financiară a judeţelor la 3 trilioane de yuani, ocupând 30% din PIB-ul naţional din anul respectiv. La sfârşitul lui 2003, Wen Jiabao a emis un ordin de lichidare a finanţelor la nivel de sat. În mijlocul acţiunii, a descoperit că satele nu numai că datorau băncilor şi unităţilor de credit 400 miliarde în creanţe şi datorii irecuperabile, dar de asemenea datorau ţăranilor 300 miliarde în fonduri împrumutate. Oficialităţile au acumulat destui bani de atunci, mulţi au fugit, lăsând finanţele satelor mult pe roşu. Oricum, aceste numere nu sunt exagerate. Sumele mari datorate sunt ca şi explozibilul care atârnă deasupra capului autorităţilor - ele pot exploda oricând.
Rata mare a şomajului este o altă problemă care nu poate fi ignorată. Aceasta a atins 20% şi peste, făcând din China una din ţările cu cea mai mare rată a şomajului din lume. În oraşe sunt peste 30 de milioane de şomeri, iar în zonele rurale sunt 100 milioane de muncitori în exces. Numărul masiv de şomeri a creat o ameninţare serioasă a stabilităţii sociale. Se poate vedea că dincolo de boom-ul economic aparent stau crize economice şi sociale.
Cheltuind banii câştigaţi din greu ai oamenilor
Jiang Zemin nu numai că a adus băncile Chinei la faliment, dar n-a ezitat să cheltuiască banii greu câştigaţi ai oamenilor după bunul plac, adăugând economiei deja inflamate a Chinei încă o povară. În final, oamenii sunt cei care plătesc acest preţ.
După 1997, Partidul şi-a extins cheltuielile fiscale prin emiterea obligaţiunilor de stat, folosindu-le pentru a finanţa o mulţime de proiecte extravagante concepute pur si simplu pentru a le crea oficialilor o imagine bună. Prin urmare, deficitul guvernului central a crescut dramatic de la 56 miliarde de yuani în 1997 până la peste 300 miliarde de yuani în 2002. Pentru sărbătoarea naţională din 1999, Jiang Zemin a cheltuit în total 180 milioane de yuani. Mai mult, a cheltuit peste 3 miliarde de yuani pe Marele Teatru Naţional şi 900 milioane de yuani pe un avion în stil Air Force One destinat uzului personal. În 2001, Jiang Zemin a jucat rolul de gazdă la Conferinţa APEC din Shanghai şi a montat un spectacol de artificii intitulat „So Beautiful Tonight”, care a consumat 3 milioane de USD, şi totuşi Jiang susţinea în mod repetat că toţi banii cheltuiţi au meritat. Nu i-a păsat câtuşi de puţin că venitul mediu anual al fiecăruia dintre cei 900 milioane de ţărani chinezi e doar de 2.620 yuani de persoană, adică sub linia de sărăcie trasată de Naţiunile Unite. ONU trasează această linie a sărăciei la maximum 365 USD, adică cca. 3000 de yuani. În 2003, o navetă spaţială echipată - „Shenzhou V” - a decolat spre cer ca un spectaculos foc de artificii. Chiar dacă toate acestea păreau încurajatoare, efectele reale au fost slabe şi costurile s-au ridicat la 2 miliarde de USD. Acesta este echivalentul tuturor donaţiilor primite timp de 16 ani, de „Proiectul Speranţa” – care constă în ajutorarea celor 2,5 milioane de copii care nu-şi pot permite să meargă la şcoală şi care ar trebui ajutaţi.
Jiang Zemin a mai folosit de asemenea multe fonduri pentru persecutarea populaţiei chineze. Doar în persecuţia Falun Gong, Jiang a investit un sfert din resursele economice naţionale. A cheltuit 6 miliarde de yuani pe aşa-numitul proiect „Scutul de Aur” prin care monitorizează şi blochează fluxul de informaţii pe internet în China. Pe 27 februarie, 2001, Jiang a cheltuit suma de 4 miliarde de yuani pentru a monta un număr impresionant de dispozitive de supraveghere instalate peste tot prin China pentru monitorizarea practicanţilor Falun Gong. Informaţii interne de la Ministerul Securităţii publice au dezvăluit că în 2001, doar în Piaţa Tiananmen s-au cheltuit între 17 şi 25 de milioane de yuani pe zi pentru depistarea şi arestarea practicanţilor Falun Gong, ceea ce este echivalent cu un total anual cuprins între 620 şi 910 milioane de yuani. În decembrie 2001, Jiang a cheltuit 4,2 miliarde de yuani pentru instaurarea centrelor de spălare a creierului sau baze pentru „transformarea” practicanţilor. Un număr mare de agenţi secreţi au fost trimişi în străinătate pentru a monitoriza, împiedica şi calomnia pe cei care practicau Falun Gong în străinătate şi, de asemenea, pentru a strânge informaţii şi a forma o listă neagră. Un fost ofiţer al Biroului 610, HaoFengjun, care a dezertat în Australia în vara anului 2005, indica cifrele ca reale - un sfert din resursele economice naţionale au fost folosite pentru persecutarea Falun Gong.
Jiang a cheltuit sume mari de bani pentru a face şi alte ţări să păstreze tăcerea în privinţa încălcării drepturilor omului în China. În timpul Forumului de Cooperare China-Africa, la prima conferinţă Ministerială din Beijing, între 10-12 octombrie 2000, Jiang a promis că va continua să acorde ajutor de dezvoltare ţărilor din Africa, în măsura în care va putea, iar ajutorul era de aşteptat să crească odată cu dezvoltarea Chinei. De asemenea, el a mai promis că va ierta o datorie de 10 miliarde de yuani a celor mai îndatorate şi subdezvoltate ţări africane, aflate în sărăcie cumplită, în următorii doi ani. În iulie 2002, Jiang a distribuit peste 130 de milioane de dolari în ajutoare pentru Nauru în schimbul stabilirii de relaţii diplomatice cu ei. În 1999, Jiang a oferit pentru Pakistan, Nepal, Bangladesh şi alte ţări, ajutoare în valoare de 138 milioane de yuani. La sfârşitul anului 1998, Jiang a dat Mongoliei un ajutor de 30 milioane de yuani, iar în mai, 2002, alte ajutoare în valoare de 30 milioane de dolari, Afganistanului. În iulie 2000, Jiang a dat 70.000 de km pătraţi de pământ Tajikistanului, plus alte 50 milioane de yuani sub forma de ajutoare. La întâlnirea cu preşedintele Rwandei, Kagame, pe 12 noiembrie, 2001, Jiang a oferit ajutoare în valoare de 30 milioane de yuani, guvernului Rwandei. În plus, Jiang a mai dat bani câştigaţi cu greu de poporul chinez, sub forma de ajutoare şi altor ţări, precum: Belarus, Moldova, Ucraina, Nepal, Bahamas, Uganda, Georgia, etc.
Cercetările au arătat că sub regimul corupt al lui Jiang, în a doua jumătate al anului 1990, multiplele forme de corupţie, care era atât de predominantă, au dus la pierderi economice şi pierderi pentru bunăstarea consumatorilor, calculate între 987,5 miliarde şi 1,257 trilioane de yuani pe an, ceea ce înseamnă între 3,2- 6,8% din produsul intern net. Cercetările au indicat că acestea sunt estimări prudente, dar că pierderea economică reală este cu mult mai mare. Alte statistici au dezvăluit că pierderile din taxe pe venit şi tarife cauzate de corupţie şi delapidări se ridică la 8% din PIB pe an. Doar în 2004, China a pierdut 80 miliarde de dolari în taxe pe venit şi tarife.
În ultimii ani ai conducerii lui Jiang s-a înregistrat o creştere continuă şi directă a cazurilor de corupţie economică implicând împrumuturile ilegale. De la Chen Kejie până la Wang Xuebingşi de la Lai Changxing până la Zhang Enzhao, marile cazuri de corupţie au fost legate de infracţiunile financiare. Totuşi, cazurile cele mai serioase nu au fost în general urmărite. De exemplu, vânzările de pământ din Shanghai au adus venituri de 420 miliarde de yuani, dintre care 300 de miliarde lipsesc. Autorităţile au emis odată un ordin conform căruia toate oficialităţile municipale din Shanghai care au făcut cerere de călătorie în străinătate trebuie să ceară în prealabil Biroului Politic Central aprobare. Cu toate acestea, toate marile cazuri de fraude financiare au fost lăsate deoparte după ce au fost investigate, pentru că Jiang sau clica lui Jiang erau, inevitabil, implicaţi.
Jiang avea un citat faimos, „Trebuie să-ţi faci averea în linişte”. Un ordin administrativ de la Jiang a fost capabil să transfere controlul asupra China Telecom din 10 provincii din nordul Chinei, fiului său, Jiang Mianheng, împreună cu o valoare de câteva sute de miliarde în proprietăţi. Fabrica de semiconductori Hongli a retras zeci de miliarde de yuani de la bancă fără nici o finanţare din resursele atrase. De vreme ce Jiang putea face astfel de lucruri, subordonaţii săi urmau aceeaşi cale. Cele mai multe din datoriile neachitate ale sistemului bancar îşi aveau originea în astfel de practici.
Fluxul de capital a fost o altă caracteristică predominantă a guvernării lui Jiang. Deoarece oficialităţile corupte nu aveau nici o încredere în Partid, primul lucru la care se gândeau când delapidau bani er să-i depoziteze în bănci străine. În China, rata capitalurilor transferate ilegal într-o altă ţară consta în raportul dintre fluxul de capital şi afluxul capitalului investiţiilor străine. Rata capitalurilor transferate ilegal într-o altă ţară din China era de 52,3% înainte de 1993, dar de atunci a crescut în fiecare an. În unii dintre ultimii ani această rată era chiar mai mare de 100%. Zhu Rongji admitea chiar că rata capitalurilor transferate ilegal totaliza 200 miliarde de dolari americani. Doar în 2000, ea a ajuns la 48 de miliarde de dolari, depăşind totalul de 40,7 miliarde influx de capital de investiţii străin, în timpul aceluiaşi an. În 2005, Banca Populară din China a emis, oficial, un nou set de reguli care a uimit atât populaţia din ţară cât şi pe cei din străinătate, ordin numit „Regulamentele provizorii cu privire la administrarea de transferuri de proprietate personală şi vânzări în străinătate”. Punctul nevralgic al conţinutului acestuia era de a permite cetăţenilor chinezi să-şi ia banii personali şi proprietăţile când emigrau, fără nici o limită privind mărimea averii personale şi proprietăţile pe care le puteau lua cu ei. Pe 30 iunie 2003, un număr de 6.528 oficialităţi din Partid din 31 de provincii lipseau şi 8.362 erau confirmaţi că fugiseră în alte ţări, dintre care 3.905 erau oficialităţi la/său deasupra nivelului de judeţ. Nu este greu de spus, din faptele menţionate, că economia Chinei este construită în principal din cifre exagerate, fiind posibile astfel serioase crize şi pericole intrinseci. Risipa frivolă a fondurilor publice de către Jiang a exacerbat problema. Criza poate izbucni oricând.
[1] "Pyramid of Power Behind Numbers Game". Financial Times, Feb 28, 2002.
[2] Oligarhi ai sistemului comunist
va urma...
(Copyright © 2005 The Epoch Times)
