Orice pentru putere: povestea adevărată a dictatorului chinez Jiang Zemin: Capitolul 23 (1)
focus
Culegând furtună: judecata finală a lui Jiang a sosit (partea I)
Pericolul poate fi un lucru înspăimântător, dar a nu vedea pericolul este chiar mai înspăimântător.
În anii în care Jiang Zemin a fost la putere, fiecare partea a societăţii chineze a cunoscut situaţii de criză. Având în faţa iluzia prosperităţii economice, câţi oameni şi-au dat seama cu adevărat de pericolul în care a pusă societatea chineză de către Jiang?
Un website chinezesc a prezentat biografia falsă scrisă de Kuhn, Omul care a schimbat China: Viaţa şi moştenirea lui Jiang Zemin. Acesta punea accentul pe „meritele şi realizările” lui Jiang în „menţinerea stabilităţii sociale, accelerarea dezvoltării economice” şi în final, „producerea unei schimbări fundamentale şi ireversibile a Chinei”. Dintr-o anumită perspectivă, aceste remarci sunt adevărate, doar că schimbarea care a avut loc a fost exact opusă celei descrise.
„Dezvoltarea economică” care s-a petrecut în era lui Jiang, şi care a fost realizată cu orice preţ, a fost disproporţionată: a sacrificat justiţia socială şi mediul şi a epuizat resursele pe care chinezii ar fi trebuit să se bazeze pentru supravieţuire şi dezvoltare în viitor. Exploatarea resurselor a provocat deteriorarea rapidă a mediului, făcând imposibilă pentru economia chineză susţinerea creşterii pe termen lung. Supravieţuirea generaţiilor viitoare se confruntă cu o ameninţare reală.
„Stabilitatea” din timpul lui Jiang a fost una precară, fiind creată de măsurile extreme luate de autorităţi pentru menţinerea puterii şi protejarea intereselor. Era o „stabilitate” creată în "oala sub presiune", una care a fost obţinută prin reducerea la tăcere a vocii oamenilor. Consecinţele, atunci când lucrurile ajung la capăt, vor fi devastatoare.
Chiar mai îngrozitor este că, din dorinţa egoistă de a-şi menţine autoritatea, Jiang a condus ţara prin corupţie şi a transformat elitele politice, economice şi culturale într-un imens grup de interese. Sistemul de putere a fost degenerat într-o asemenea măsură, încât a devenit un instrument al acestor elite folosit pentru a prăda resursele naturale. Menţinerea intereselor grupului a devenit calea lor cea mai uşoară de înaintare. De asemenea, Partidul nu este verificat de vreo agenţie independentă sau din afară, astfel că nu este stimulat să se îmbunătăţească. Corupţia şi politicile subterane s-au dezlănţuit în voie, iar moralitatea societăţii per ansamblu a degenerat tot mai mult. De la cetăţenii obişnuiţi până la membrii ai guvernului, oamenii au resimţit acut violenţa corupţiei, realizând ireversibilitatea situaţiei. O deteriorare de acest gen va face ca multe din realizările curente să eşueze; ele sunt un miraj, asemenea unei case construite pe nisip. Şi totuşi, nu mulţi sunt conştienţi de gravitatea situaţiei.
Acest capitol va aduce în discuţie crizele şi dezastrele pe care Jiang le-a adus asupra societăţii chineze în timpul mandatului său, cu referire la mediu, economie, politică, sociologie, educaţie şi moralitate.
1. Criza ecologică: un pământ prădat
Strategia de dezvoltare economică a lui Jiang a fost, în esenţă, centrată doar pe creşterea PIB-ului (produsului intern brut). Jiang îşi flutură „realizările” vorbind doar despre creşterea rapidă a PIB-ului, folosind simultan creşterea PIB-ului ca model de evaluare a realizărilor oficialilor locali.
Resursele naturale sunt limitate, iar capacitatea mediului de a absorbi reziduurile este de asemenea limitată. Efectele actuale ale supra-dezvoltării au determinat distrugerea mediului şi a resurselor non-regenerabile pe care China urma a se baza în viitor, aşa că acest tip de dezvoltare aduce un deserviciu întregii naţiuni. În acest sens, creşterea economică disproporţionată din timpul lui Jiang, care accentua doar PIB-ul, a „schimbat” cu adevărat China - mediul din China trece printr-o distrugere ireversibilă şi fundamentală.
Potrivit unei ştiri a agenţiei Xinhua, pe 3 martie 2004, conducătorul Grupului de cercetare strategică a dezvoltării sustenabile de la Academia chineză de ştiinţe, Niu Wenyuan, a declarat că creşterea PIB-ului în China s-a realizat, în detrimentul generaţiilor viitoare. În 2003, China producea mai puţin de 4% din totalul PIB-ului global, însă era responsabilă de aproape 30% din consumul global de energie şi materii prime, inclusiv oţel, ciment şi cărbune.
Xie Zhenhua, director la Administraţia de Stat de Protecţie a Mediului (SEPA) a subliniat că, potrivit estimărilor Băncii Mondiale, în 1995, pierderea cauzată de poluarea aerului şi a apei în China s-a ridicat la 8% din PIB-ul anului respectiv. Potrivit Academiei Chineze de Ştiinţe, în 2003, pierderea cauzată de poluarea mediului şi distrugerea ecologică era de 15% din PIB.
Punând aceste numere lângă rata (din care s-au scăzut costurile) lui Jiang Zemin de creştere anuală a PIB-ului de 7-8 %, atunci presupusa dezvoltare rapidă din perioada lui Jiang nu a fost decât o mare "creştere" negativă. Dintr-o perspectivă pe termen lung, ceea ce a realizat Jiang nu a fost deloc o realizare; ci mai degrabă o infracţiune. Bineînţeles, că nici o media chineză nu a îndrăznit vreodată să vorbească despre asta. Iată un alt exemplu despre modul în care Partidul şi Jiang au depins unul de celălalt pentru a supravieţui.
Pământ la limită, 150 de milioane de oameni pot deveni refugiaţi ecologici
Chinezii învaţă încă din copilărie că ţara lor are o întindere vastă şi multe resurse, dar în privinţa volumului pe cap de locuitor, China, nu este, cu siguranţă, o ţară cu resurse abundente. Media resurselor naturale pe locuitor era jumătate din media mondială. Dar sub guvernarea lui Jiang, proporţia a scăzut.
Deşi are o suprafaţă mare, China are zone întinse de tundră şi platouri pustii, precum Gobi şi alte deşerturi. În 1980, pământul arabil era în medie de doar 0.32 acri de persoană (1.296 m2) . Din cauza deşertificării şi eroziunii solului, cauzate de degradarea mediului, în 2003, când Jiang Zemin a ieşit de la guvernare, media pământului arabil de persoană era de doar 0,23 de acri (931 m2). În primii câţiva ani ai noului secol, doar ca rezultat al creşterii urbane rapide, ţara a pierdut aproximativ 16 milioane de acri (64.800.000.000 m pătraţi) de pământ arabil. Potrivit datelor Ministerului Pădurilor, în 1997, suprafaţa în acri a pământului deşertic se ridica la 1.689 milioane km pătraţi, reprezentând 17,6% din suprafaţa totală a ţării. Cifra a crescut cu 1.74 milioane de km pătraţi în 2004, reprezentând 18,1% din suprafaţa totală. Eroziunea solului este cea mai severă comparativ cu alte ţări, zonele erodate ocupând 38% din suprafaţa ţării. Peste 90% din păşunile naturale din China au degenerat, iar creşterea anuală a păşunilor degenerate este de 2 milioane de hectare. În 471 de judeţe din 18 provincii şi regiuni, pământul arabil cât şi pământurile a 400 de milioane de oameni sunt ameninţate cu deşertificarea.
Pan Yue, directorul adjunct al SEPA, a semnalat la Forumul Bogăţiei în 2005 că, în ritmul actual, în 15 ani, China va avea doar şase din cele patruzeci şi cinci de resurse minerale principale curente. În cinci ani, peste 70% din ţiţeiul Chinei va trebui importat. În prezent, două cincimi din principalul sistem fluvial are apă de proastă calitate, care nu este potrivită nici măcar pentru irigaţii sau peisagistică; mai bine de 300 milioane de oameni care trăiesc în zonele rurale nu au siguranţa că apa potabilă este chiar bună de băut; peste 400 de milioane de locuitori ai oraşelor respiră aer poluat, şi, prin urmare, 15 milioane de oameni suferă de boli de plămâni şi cancer al aparatului respirator.
În plus, în 2003, volumul total de emisii de dioxid de sulf - cel mai mare poluant al aerului din China - a depăşit capacitatea mediului atmosferic cu 80%. Regiunile în care cad ploi acide se ridică la 30% din suprafaţa totală a ţării; procesul detoxificării gunoiului urban a scăzut cu 20%; numai 21,5% din deşeurile industriale periculoase sunt manipulate în mod corect; aproape o treime (33,2%) din deşeurile periculoase sunt stocate în mod incorect. Când deşeurile periculoase se acumulează, ele devin o sursă importantă de poluare a aerului, solului şi a apei. Cinci din cele mai poluate oraşe din lume se află în China.
Este important de notat că, folosind o strategie de dezvoltare centrată pe PIB, Jiang voia să ţină cont doar de rata anuală de creştere a PIB-ului de 8%, dar în nici un caz nu-şi asuma responsabilitatea pentru pierderile cauzate de ploile acide ecosistemului, sănătăţii umane, infrastructurii precum şi de distrugerile culturale. În calculele sale, i-a fost mai convenabil să nu ţină cont de cheltuielile medicale ridicate de care aveau nevoie atât locuitorii urbani cât şi cei rurali, care sufereau de boli cauzate de poluarea aerului şi a apei. Statisticile au indicat că, deoarece pământul arabil este tot mai des folosit pentru uz urban, în prezent, numărul total de fermieri chinezi care şi-au pierdut pământurile este de aproape 40 milioane şi creşte cu peste 2 milioane pe an. În februarie 2005, Pan Yue, într-un interviu, a citat experţi care afirmă că, deoarece zona întinsă de vest şi zonele vulnerabile din punct de vedere ecologic nu mai pot susţine populaţia, douăzeci şi două de provincii şi oraşe ar avea nevoie să strămute 186 de milioane de oameni, dar provinciile şi oraşele care ar putea primi oameni, precum Guangdong, Beijing, Tianjin, Shanghai, Liaoning, Zhejiang, Fujian, Heilongjiang şi Hainan ar putea primi cel mult 30 de milioane de oameni. Asta înseamnă că 150 de milioane de oameni ar deveni refugiaţi ecologici.
Indexul de Sustenabilitate Mediu (ESI), avansat de Forumul Economic Mondial din Davos, Elveţia, a indicat că, dintre 144 de ţări şi regiuni din lume, China a fost cotată a 123-a, adică printre ultimele paisprezece.
Unii au afirmat că secolul al 21-lea este „secolul ridicării Chinei”. Dar întrebarea este: pot resursele ecologice care rămân, după ce au trecut prin jaf şi distrugere în perioada lui Jiang, să susţină marea naţiune chineză?
Resursele de apă dispar
Resursele de apă sunt strâns legate de economie, precum şi de viaţa zilnică a oamenilor; prin urmare, resursele de apă, spre deosebire de alte resurse critice, precum mineralele şi cheresteaua, nu pot fi importate. O ţară trebuie să fie capabilă să se susţină singură când e vorba de resursele de apă. Din punct de vedere istoric, epuizarea resurselor de apă poate însemna distrugerea unei civilizaţii.
Resursele de apă proaspătă din China, per locuitor, ocupă locul 88 în lume, ceea ce înseamnă aproximativ o cincime sau o şesime din media mondială. Dar în 1995, inspecţia Ministerului de Conservare a Apei, a indicat că, în China, dintre cele 700 de râuri, cele cu apă de calitate bună sunt doar 32, 2%; până în 2000, râurile poluate s-au dublat faţă de cele din 1980; în 2003, volumul de scurgere al principalului poluant al apelor ţării, Oxigenul Chimic (COD), a depăşit capacitatea permisă cu 60%; 90% dintre secţiunile de râu care curg prin oraşe au fost serios poluate.
În plus, râul mamă din China - Râul Galben - pe anumite porţiuni ale cursului inferior şi de mijloc este complet secat. În 2004, chiar şi priza sa de apă, Lacul Eling, sursa Râului Galben, a secat! Aceasta minunată sursă de viaţă a poporului chinez, de care eram cândva mândri, s-a transformat rapid într-un râu interior sezonier, aflat în ultima sa etapă de viaţă. Cercetările indică faptul că la sursa Râului Galben, din cauză că păşunatul a distrus vegetaţia, păşunile au degenerat în deşerturi, pagubele produse de şobolani sunt serioase, zonele umede se îngustează şi lacurile seacă. Mediul degenerează într-un ritm alarmant. Şi de parcă n-ar fi destul, în 2003, 4.4 miliarde de metri cubi de scurgeri de apă de canal sanitar au fost deversate în râu, iar o treime din viaţa acvatică a râului a dispărut din cauza poluării.
Râul Yangtze, cel mai mare fluviu al Chinei, este de asemenea în mare pericol. Sursele Râului Yangtze seacă treptat: în ultimii zece ani, volumul Râului Tuotuo a scăzut cu aproximativ 20% pe an; bazinele hidrografice ale râurilor Tuotuo şi Tongtian au secat, solul devenind mai nisipos, iar pământul arabil transformându-se rapid în deşert. În ultimii 20 de ani, zonele deşertice de la izvorul râului a crescut cu 20%. Problema deversărilor în Râul Yangtze creşte - acestea au atins nivelul celor din Râul Galben, astfel că acesta a devenit cea mai mare linie de scurgere din lume. În fiecare an, aproape 40% din totalul deversărilor din ţară ajung în Râul Yangtze; în 2003, volumul lor s-a ridicat la aproape 16,4 miliarde de tone.
În timp ce mediul se deteriorează, la izvoarele râurilor Yangtze, Galben şi Lancang, în judeţele Maduo, Zhiduo şi Qu Macai, tot mai mulţi păstori din zonele cu păşuni au devenit ceea ce se numeşte „refugiaţi ecologici”. În anii 1980, aceste zone erau cele mai bogate din ţară. Aproape fiecare păstor a înţeles ce se întâmplă cu mediul din jurul său. Unii arată cum păşunile sunt exploatate şi spun că generaţia actuală „a mâncat deja mâncarea generaţiei viitoare”. Cauza de la rădăcina dezastrului, într-o ultimă analiză, este că Jiang Zemin a căutat în mod în mod îngust doar o creştere rapidă bazată pe PIB. Mediul în regiune continuă să se degradeze, nu doar înrăutăţindu-le viaţa oamenilor de acolo, dar, afectând în cele din urmă economia şi dezvoltarea sustenabilă a regiunilor Yangtze şi Râul Galben.
În cel de-al cincilea an al administraţiei Jiang, la mijlocul lunii iulie 1994, pe Râul Huaihe, a avut loc un incident îngrozitor. O masă de substanţă poluantă care cântarea 200 milioane de tone a pornit în aval şi a distrus întreaga cultură de apă proaspătă din cursurile inferioare şi mijlocii ale râului. Facilităţile industriale din nordul provinciei Anhui şi-au încetat funcţionarea. Aproape un milion de oameni au rămas fără apă de băut. Oriunde ajungea substanţa poluantă, suprafaţa râului se umplea de spume şi peste mort, iar apă de un maro închis emitea un miros puternic.
Era o vorbă: „Priveliştea de pe malurile râului Huaihe este mai frumoasă decât ceea ce îţi pot oferi alte mii de kilometri”. Dar în prezent, locuitorii aflaţi de-a lungul Râului Huaihe nici măcar nu îndrăznesc să atingă apă poluată. Acolo, rata cancerului cauzat de poluarea apei este de zece ori mai mare decât media naţională. Dar dintre cele şapte râuri mari din China, Huaihe este abia al treilea ca grad de poluare, după Liaohe şi Haihe. Apoi urmează Râul Galben. Râul Huaihe oferă doar o imagine clară a stării generale a râurilor din China.
Până în 2004, când Jiang avea să plece, au fost impuse controale de mediu Râului Huaihe pentru zece ani şi au fost cheltuiţi zeci de miliarde de yuani în proiect, dar ce s-a realizat în final?
În perioada 20-27 iulie 2004, Huaihe avea apa cea mai poluată din toată istoria sa - o masă de 500 milioane de tone apă de culoare negricioasă străbătea 133 kilometri. Râul devenise deodată negru, peşti, creveţi şi crabi morţi pluteau de-a lungul a kilometri întregi. Se pare că cei zece ani de control al poluării au trecut în zadar; ba încă şi mai mult, situaţia râului se înrăutăţeşte progresiv.
Unii reporteri au făcut anchete şi au descoperit că multe fabrici de-a lungul râului deversează în mod continuu poluanţi, fie la vedere, fie pe ascuns. Chiar şi fabricile care şi-au instalat echipamente de tratare a apei reziduale şi au obţinut certificate de control al calităţii îşi foloseau echipamentul de tratament al scurgerilor doar când aveau inspecţii, pentru că procesarea scurgerilor creştea preţul de producţie. Sub conducerea lui Jiang, oficialilor de la diferite nivele nu le păsa decât de propriile realizări - productivitate, profit şi taxe.
Şeful Biroului de Conservare a resurselor de apă ale bazinului Râului Huaihe a vorbit deschis într-un interviu acordat presei: „Multe lucruri nu merg aşa cum vrei. Ce poţi face? Fabrica de glutamat monosodic, ‚Floarea de lotus’ (situată în apropiere de Râul Huaihe), este cea mai mare fabrică de MSG din lume, dar este şi cea mai mare sursă de poluare din regiunea râului Huaihe. Poţi s-o închizi? Dacă tratezi poluarea potrivit normelor naţionale, fabrica nu va mai fi în profit - aşa stau lucrurile aici.” Cu alte cuvinte acţiunea distrugătoare a fabricii asupra mediului este întreţinută de locuitori şi pescari. Acesta este doar un exemplu de lucruri petrecute sub conducerea lui Jiang care a făcut totul pentru a grăbi dezvoltarea economică.
Mai mult, în 2003, 75% dintre lacuri au suferit de degradarea mediului, mai ales din cauza eutrofizării. Situaţia lacurilor Chaohu, Dianchi şi Tai era cea mai serioasă. Poluarea apei nu este restrânsă doar la râuri, curenţi de apă şi lacuri. În 2003, 21,5% din apa de mare de lângă coaste depăşea normele de poluare de patru ori. Cotidianul Muncitorului raporta pe 4 iunie 2004 că, din cauza poluanţilor eliberaţi de industria chimică şi a apei reziduale din gospodării, coasta Mării Bohai este serios poluată, iar câteva din râurile care se varsă în Marea Bohai prezintă diferite grade de poluare. Marea Bohai se confruntă cu o ameninţare serioasă. Oceanografii avertizează că poluarea ecologică din Marea Bohai a atins limita. Fără adoptarea unor măsuri prompte de oprire a poluării, Marea Bohai va deveni o „mare moartă” în zece ani. Ajunsă în acel punct, presupunând că nici măcar o singură picătură de reziduu nu va mai ajunge în Marea Bohai, tot vor fi necesari două sute de ani pentru a-i reda curăţenia. Dar poluanţii care s-au scufundat pe fundul mării vor rămâne acolo pentru perioade chiar mai mari.
Potrivit verificărilor efectuate de Biroului de Stat al Administrării Oceanelor, sarea anorganică, fosfatul activ, cuprul, COD, ţiţeiul şi zincul depăşeau cu mult standardele naţionale. Pe fundul mării, nămolul şi compuşii metalelor grele depăşeau standardele naţionale de 2.000 de ori. Marea Bohai, care avea reputaţia de „depozit de peşte”, nu mai are aproape nici un peşte în ea. Mai mult, în zona golfului Râului Zhujiang, odată frumoasă şi bogată, 95% din apa maritimă a fost poluată. Poluanţii au cauzat eutrofizarea mediului marin din ocean, ceea ce a avut ca efect agravarea condiţiilor de apariţie a „mareelor roşii”. Acolo, creşterea algelor dăunătoare ameninţă pescăriile, zonele de agrement, sănătatea umană şi ecologia ambelor corpuri de apă: marină şi dulce.
În acelaşi timp, dintre cele peste şase sute de oraşe din ţară, peste patru sute au probleme cu insuficienţa apei. Cincizeci dintre ele sunt în stare de criză. Printre cele treizeci şi două de oraşe mari cu peste un milion de locuitori, treizeci de oraşe au întâmpinat probleme cu apa perioade lungi de timp, iar situaţia continuă să se înrăutăţească. Chiar şi Shanghai, care este situat chiar lângă râurile Yangtze şi Huangpu, a fost declarat de Naţiunile Unite ca unul dintre primele şase oraşe din lume cu apă insuficientă. Faptul că se învecinează cu acele cursuri de apă, nu compensează calitatea proastă a resurselor de apă. Apele Râului Huangpu vin din Lacul Taihu, al cărui raport de calitate a apei din 2004 a concluzionat că „apa din diferite zone ale lacului se află la cinci nivele sub standard”.
În ciuda ratei alarmante de poluare a apei, din cauza „creşterii economice accelerate” care a fost împinsă înainte cu toate riscurile de către administraţia lui Jiang, cantitatea de apă folosită în întreprinderile chineze a depăşit de 20-30 de ori pe cea folosită în ţările dezvoltate. Pentru fiecare 10 milioane de yuani PIB în China, se consumă 103 metri cubi de apă, comparativ cu 8 metri cubi în Statele Unite şi 6 în Japonia. Aşa-numitele „forţe de producţie avansate” au fost obţinute prin irosirea resurselor ecologice care erau deja la limita epuizării.
Din cauza extracţiilor excesive de apă subterană, în multe locuri pământul s-a scufundat serios. În multe oraşe, solul a format treptat doline uriaşe. Dolina formată în Câmpia de Nord a Chinei are o suprafaţă de cel puţin 50 de mii de km pătraţi. Unele oraşe din Provincia Hebei s-au scufundat cu 1,6 metri. Dacă cineva ar trasa un cerc care să înconjoare Beijingul pe o rază de opt sute de km, cercul ar cuprinde 2 milioane de km pătraţi, ceea ce înseamnă peste o cincime din pământul total al Chinei. În acest cerc nu mai există nici un râu peren, apa de suprafaţă s-a evaporat şi apa subterană a fost extrasă mult peste limită. În locuri precum Beijing, oamenii au utilizat apa subterană de pe o arie largă, apă care nu ar trebui folosită. Metropola pare că înfloreşte iar zgârie-norii s-au înălţat în număr mare. Totuşi, cantitatea de apă dulce a scăzut la mai puţin de 300 metri cubi/persoană, adică la mai puţin de o treime din pragul de avertizare internaţională referitor la resursele de apă de o mie de metri cubi/ persoană, şi a treizecea parte din media mondială. Dar autorităţile locale nu iau în seamă criza iminentă şi urmăresc încă aşa numita „creştere economică accelerată”.
Extracţia de apă subterană în exces are consecinţe înfricoşătoare. În primul rând, după extragerea apei din subsol, căderile de ploaie trebuie să re-pătrundă zona, ceea ce în mod obişnuit ia o sută de ani sau chiar mai mult. În al doilea rând, apa din subsol este o componentă importantă a diferitelor straturi de sol. După ce este extrasă, pământul se scufundă, iar golul este umplut de alte substanţe, precum apa de mare sau apa poluată. Chiar dacă mediul îşi revine în viitor, iar apa de suprafaţă devine din nou curată şi suficientă, nu există nici o modalitate de a înlătura apă murdară sau sărată care a ocupat deja golul din pământ. Impactul dezastruos al urmăririi prosperităţii economice va bântui China mult timp. Oraşe precum Qinhangdao se confruntă deja cu o situaţie înspăimântătoare.
Dacă solul Câmpiei de Nord a Chinei nu mai conţine apă dulce, acolo nu va mai creşte nici un fir de iarbă, iar pământul se va deşertifica într-o perioadă extrem de scurtă. Câteva sute de milioane de oameni se vor confrunta cu situaţia de a rămâne fără hrană şi fără adăpost.
Resursele de apă sunt doar un aspect al degradării mediului în China. De fapt, multe resurse, precum pădurile, păşunile şi mineralele au fost epuizate în mare măsură sub politica de dezvoltare economică a lui Jiang Zemin centrată pe PIB. De asemenea, din cauza degenerării valorilor umane cât şi a faptului că drepturile proprietăţii de stat nu sunt definite în mod clar, mulţi cred că dacă ei nu poluează sau abuzează de resursele publice, alţii o fac oricum în locul lor. Tratarea resurselor naturale în felul acesta are drept rezultat ruinarea mediului în China - o ţară care are deja probleme privind populaţia.
Un dezastru care ar fi putut fi mai puţin devastator
În 1972, faimosul Club de la Roma a publicat un raport cu titlul „Limitele creşterii”. În anii ’80, ţările vestice au elaborat conceptul de dezvoltare sustenabilă, iar acesta acordă o atenţie deosebită armoniei dintre fiinţele umane şi mediu. Oameni de ştiinţă din China au întreprins şi ei cercetări în acest domeniu în jurul anilor 1990. Între timp, un grup de experţi de la Academia Chineză de Ştiinţe şi de la Universitatea Beijing, consultaţi în luarea deciziilor la nivel naţional, au început să facă recomandări în aceste privinţe. Dar adoptarea unei strategii de dezvoltare sustenabilă însemna pentru Jiang Zemin, renunţarea la gloria adusă de o creştere rapidă; pentru Partid ar fi însemnat că „forţele de producţie avansate” nu erau nimic. Zece ani mai târziu, când mediul Chinei se confruntă cu situaţia fără speranţă din prezent, guvernul nu mai are altă soluţie decât să adopte o astfel de strategie de dezvoltare sustenabilă. În 2005, la Forumul Averilor, Pan Yue, director adjunct al Administraţiei de Stat de Protecţie a Mediului, a recunoscut că problemele de mediu din China nu sunt o problemă tehnică, ci o chestiune politică. Cauza acestei situaţii sumbre este ţelul disproporţionat al dezvoltării economice cu orice preţ. Anumiţi oameni s-au îmbogăţit peste noapte cu preţul degenerării ecologice generale, iar anumite regiuni au prosperat pe seama degenerării ecologice cauzate altor regiuni.
Cei zece ani de întârziere în adoptarea politicii de dezvoltare sustenabilă au însemnat pentru China pierderea şansei de a-şi regla structura de dezvoltare şi de a-şi îmbunătăţi mediul. Acum, consecinţele multor dezastre ecologice din China sunt ireversibile.
O naţiune antică, cu o civilizaţie glorioasă care a dăinuit mii de ani se confruntă acum cu un dezastru fără precedent, produs de om. Dar în aceste vremuri, întreaga ţară se află încă în iluzia prosperităţii, repetând formulele Partidului cu iz aproape religios, precum „zilele bune”, „marea sărbătorire a vremurilor prospere” şi „acum e mai bine decât înainte”.
va urma...
(Copyright © 2005 The Epoch Times)
